Soarele apune în Santiago, capitala Chile, în timp ce zgomotul monoton și metalic al tigăilor și oalelor se suprapune cu zumzăitul elicopterelor de pe cer. Soldații patrulează. Așa începe ultima oră în care se mai poate sta afară până la interdicția impusă de guvern. De la un balcon răsună vocea gravă a lui Victor Jara, artistul chilian asasinat de fostul dictator Augusto Pinochet: cineva a pus imnul lui vechi „El derecho de vivir en paz” (Dreptul de a trăi în pace). Grenadele cu gaz lacrimogen zboară prin văzduh și un grup de protestatari aruncă cu pietre în Guanaco – tunurile cu apă ale poliției – în timp ce flutură steagul Chile.
Peste un milion de chilieni au ieșit în stradă în Santiago luna trecută. Creșterea prețului la abonamentele de metrou a stârnit o revoltă care s-a transformat rapid într-o demonstrație în masă împotriva inegalității de avere și de gen, a nivelului scăzut de trai, a eticii guvernamentale și a schimbărilor climatice. După ce a adus armata și a impus interdicții de ieșit din casă după lăsarea serii, președintele Sebastian Piñera a anunțat pe 26 octombrie că i-a cerut cabinetului său să-și dea demisia și a promis că va restructura guvernul, pe măsură ce se va strădui să îndeplinească dorințele poporului. Am intrat într-o nouă realitate, a declarat el și a zis că va scoate din uz starea de urgență la miezul nopții. Dar mai multe proteste au fost deja planificate și chilienii vor continua să ceară demisia președintelui și crearea unei constituții noi.
Videos by VICE
Dacă îi întrebi pe protestatari ce îi nemulțumește, vei primi răspunsuri variate. Nu există lideri sau purtători de cuvânt, doar oameni obișnuiți care s-au unit. Cel mai bun mod de a înțelege motivația fiecăruia e să le citești pancarta. Ne-au luat atât de multe, ne-au luat până și fricile, spune o astfel de pancartă. „Până când demnitatea va deveni o obișnuință”, scrie pe alta.
Unii sunt aici ca să protesteze împotriva pensiilor mici, alții ca să reformeze sistemul de sănătate, dar majoritatea luptă pentru egalitate. În mulțime e și Amelia Rivera, o doamnă de 70 de ani. Poartă o bandană care s-o protejeze de gazul lacrimogen. De cinci zile la rând, Rivera vine în Santiago din San Bernardo, o comună de lângă capitală, ca să se alăture copiilor și nepoților ei la protest.
Rivera mi-a zis că protestează împotriva clasismului adânc înrădăcinat în societatea chiliană. Crede că fiica ei, care tocmai termină un master, nu-și va găsi niciodată un job decent pentru că e o persoană de culoare. Luptă și pentru toți tinerii pe care i-a întâlnit de-a lungul anilor în cele mai marginalizate cartiere din Santiago.
„Lupt împotriva inegalității, a abuzurilor și a clasismului. Am realizat acum mulți ani că țara asta le aparține doar bogaților. Am întâlnit mii de copii care trăiesc pe străzi, fără casă, malnutriți, abuzați în școli, privați de drepturi”, a zis Rivera.
Rivera ține o pancartă încadrată de flori. Pe ea scrie: „Am reușit să-mi cumpăr flori din pensie. Vești bune, domnule ministru!”. Pancarta face referire la perioada în care ministrul de Finanțe, Felipe Larraìn, s-a dus la televiziune să se laude că a luat măsuri pentru ieftinirea florilor, ca să le poată cumpăra mai mulți pentru partenerii sau partenerele lor.
Protestele, care s-au lăsat cu trei mii de arestări, 584 de răniți și 19 morți, au început inițial după mărirea prețului biletului de metrou, care a devenit cel mai scump sistem de transport din America Latină, și mai puțin accesibil pentru cetățenii din clasa muncitoare, care depind de el ca să ajungă din oraș la periferie. După plângerile inițiale, Felipe Larraìn i-a sfătuit pe oameni să se trezească mai devreme și să meargă cu metroul înainte de ora șapte dimineața, când prețurile sunt mai mici.
Prima rundă de demonstrații a venit din partea studenților care au organizat raiduri în stațiile de metrou și au intrat fără să plătească, strigând: „Protestăm, nu plătim!”. Această mișcare a ținut câteva zile, până când lucrurile au escaladat pe 18 octombrie și studenții au vandalizat și incendiat 19 stații din rețeaua de transport. O săptămână mai târziu, 25 de stații de metrou au fost incendiate, alte 79 au fost atacate și două sute de supermarketuri au fost jefuite.
Președintele chilian Sebastian Piñera a declarat că făptașii atacurilor de la metrou sunt grupări organizate cu logistică similară cu cea a grupărilor de infractori și a adăugat că „țara a declanșat un război împotriva unui inamic puternic”. Decizia guvernului de a trimite armata pe străzi și de a impune interdicție după lăsarea serii a declanșat reacții intense. În ciuda prezenței soldaților pe străzi, jafurile și vandalizările au continuat. Un hotel a fost distrus chiar în centrul orașului, în timp ce managerul încerca să cheme poliția. A zis că a așteptat sosirea lor timp de patruzeci de minute.
Iar mișcarea a crescut, pe măsură ce s-au răspândit imagini cu brutalitatea poliției – cum ar fi videoclipul oribil în care un tânăr de 25 de ani, José Miguel Uribe, e ucis de glonțul tras de un soldat în timp ce Uribe se întorcea de la o demonstrație în Curicó, un oraș din sud care nu are interdicție de ieșit din casă.
Aceste imagini, combinate cu decizia Institutului pentru Drepturile Omului de a da în judecată armata pentru mai multe cazuri de omucidere, agresiuni sexuale și tortură, au intensificat mișcarea în toată țara. Conform unui sondaj recent efectuat de Pulso Ciudadano, 84 de procente din populație susțin protestul.
Guvernul începe să cedeze în fața presiunilor. Piñera a anunțat de curând că prețul biletului de metrou va rămâne același. A mai promis că guvernul va crește salariul minim și pensiile, iar costurile utilităților vor rămâne aceleași.
Nimeni nu poate prezice ce se va întâmpla în săptămânile următoare sau dacă guvernul va reuși să preia controlul asupra țării. Mulți protestatari cer introducerea unui nou pact social care să ajute publicul să își câștige din nou încrederea în politică.
Până atunci, protestele continuă. „Nu e vorba de treizeci de pesos, ci de treizeci de ani” scrie pe o pancartă – în sensul că furia publicului nu e centrată doar pe creșterea prețului la bilete, ci pe toate deceniile de frustrare cauzată de guvernarea proastă atât a partidelor de dreapta, cât și de stânga.
„Sălile de urgență sunt aglomerate”, a explicat Nisel Quiroz, 30 de ani, pe a cărei pancartă scrie: „Să mori așteptând atenție înseamnă violență”. Quiroz e medic și lucrează la un spital în nordul orașului. S-a alăturat demonstrațiilor ca să protesteze împotriva listelor imense de așteptare care s-au format în spitale și a lipsei de resurse pentru a trata pacienții. „Avem pacienți internați în hol, pe scaune”, mi-a zis Quiroz. „Suntem obligați să îi externăm înainte de termen pentru că nu avem spațiu pentru toți. Unii sunt pe liste de așteptare din 2016. Nu mai putem continua așa.”
Pe spatele bannerului lui Quiroz e o fotografie cu bunicul ei de 89 de ani, care a vrut să participe la demonstrație, dar n-a reușit. Primește doar pensia minimă de 150 de dolari pe lună. „Pensii decente pentru bătrâni – în numele bunicului Luchito Segovia!”. Textul e însoțit de o imagine cu Luchito zâmbitor, cu pălărie și baston. Quiroz își flutură mesajul în timp ce în jurul ei răsună „Chile s-a trezit!”.
Articolul a apărut inițial pe VICE LATAM.
