Pentru unii, orașul e singurul loc în ar putea trăi. Preferă ritmul alert, răzbat prin aglomerație, forfota nu-i enervează și adoră multitudinea de localuri. Alții, în schimb, se satură și caută alt stil de viață în altă parte. Iar țara e mereu pe lista alternativelor, între „un oraș mai mic” și „o altă țară mai liniștită, mai bună”.
Există o tendință de migrație dinspre urban spre rural de peste 20 de ani (încă din 1997). În 2020, a fost pusă pe steroizi de pandemie și de o realitate a vieții moderne: sunt joburi pe care le poți face de oriunde, atât timp cât ai internet. Și mediul rural a recuperat și la acest capitol.
Videos by VICE
În 2020, de exemplu, Institutul Național de Statistică a arătat că au plecat de la țară la oraș 78.000 de locuitori, iar invers 116.000. Diferența e dublă față de anii anteriori.
Sigur ai acel prieten care se tot laudă că și-a făcut grădină, că e mai relaxat, că a redescoperit viața odată cu mutarea la țară. Sau acea prietenă care poate adopta acum toți câinii din lume, că are curte.
Eu stau la oraș, încă. Așa că am căutat alți oameni care au migrat deja spre țară ca să-mi spună de ce au făcut asta și cum e viața lor acum. Fie că e o comună în imediata apropiere a unui oraș sau un sat prin munți, concluziile par să fie aceleași. Mai puțin stres, mai multă relaxare și mai mult timp petrecut în mijlocul naturii sau naturii.
Ce-i drept, ideea devine al naibii de tentantă cu fiecare an care trece, dar, hei, nu-i nevoie să fac eu munca de convingere. Îi las pe ei.
Cum e să te muți de la oraș la țară – și ce pierzi sau câștigi
Ana și Mihai
Cei doi locuiesc din 2020 în comuna Bughea de Jos, Argeș, în casa părintească a lui Mihai. Până atunci ambii locuiau lângă București, în Popești-Leordeni, și mergeau acolo din când în când vara pentru perioade scurte. Odată cu pandemia, mutarea a devenit definitivă. Amândoi sunt IT-iști și pot să lucreze de acasă – sau de oriunde.
„Prima dată aveam gândul că o să stăm trei–patru luni pe timpul verii, fiind mai răcoare. Am ales două camere nefolosite din casa veche, le-am amenajat și acolo locuim acum”, spune Mihai. „Aș zice că e mai degrabă o suburbie decât un sat la țară în sens clasic, deși încă are probleme de infrastructură: lipsa gazelor și a apei curente în perioadele de secetă”, adaugă Ana.
„Deși ai spune că în București ai mai multe de făcut, ajungi să nu ai energie la finalul zilei din cauza stresului și lipsa spațiilor verzi. De fapt, ajung mai repede la supermarket din Bughea decât o făceam în Popești”, mai spune ea.
În cazul lor, mutarea nu a fost sinonimă cu izolarea. Fiind lângă oraș, au cam totul la dispoziție, plus Piteștiul la 60 de kilometri. „Ca să ajungi la Pitești, faci cam 45 de minute cu mașina. La fel făceam și înainte din Popești până în București unde aveam treabă. Acum mai mergem din când în când în weekend la o bere prin București cu prietenii. Alteori ieșim în Câmpulung în oraș, unde am și descoperit recent un restaurant cu tot felul de mâncăruri fancy, dar cu prețuri la jumate față de ce ai găsi în București”, spune Mihai.
Piesa de rezistență însă rămâne muntele care e muntele și toată zona din jurul satului. „Bughea e într-o zonă de deal, dar cu mașina ajungi și la munte. Nu îți ia mai mult de 30 de minute. Și, dacă vrem ceva mai rapid, luăm bicicletele și facem o plimbare prin pădure. Sunt o grămadă de trasee prin zonă”, spune Ana.
Totodată, mutatul la țară a însemnat și economie la bani. „Ne-am făcut o bucătărie de vară, vreau să-mi fac și un atelier acuma – dacă închiriam în București spațiul pentru un atelier, aș fi plătit o grămadă. În rest, avem activități prin grădină, plantăm pomi, mă gândeam să ne luăm chiar și niște animale – poate o vacă și niște găini sigur, pe lângă cei trei câini și două pisici”, spune Mihai.
Pentru viitor, Ana și Mihai au planuri mari. Și-au cumpărat un teren lângă cel în care stau acum și vor să înceapă să-și construiască propria casă în maximum doi–trei ani.
Marlene Herberth
Marlene s-a născut și crescut în București, a locuit o vreme prin alte țări, iar de prin 2013 s-a mutat în comuna Cincu din Brașov. Moștenise casa bunicilor, așa că din 2014 trăiește acolo permanent.
„După mutare am scăpat de FOMO, mult mai puțin stres în viața de zi cu zi, mai multă sănătate și mai puține vizite la doctor. În același timp, am avut și succes profesional și armonie personală”, spune ea.
„Clash-ul cultural în care am intrat la început a adus cu sine lecții de viață pe care nu credeam că le voi întâlni. De la tot ce ține de gradină și cămară, crăpatul de lemne, mișcarea fizică permanentă și până la grija pentru casă și curte. Nu se compară cu statul la bloc”, adaugă ea. „Învățarea buruienilor, a fierturilor sau a ce înseamnă gătitul sezonier te duce mai aproape de traiul în armonie cu anotimpurile.”
Chiar dacă o mutare ca asta duce la o restrângere sau schimbare a cercului de prieteni, ea nu o vede ca pe un lucru neapărat rău. „Aș zice că prietenii s-au cernut, au rămas cei mai importanți sau au venit alții noi. Deodată întâlnirea cu prietenii nu mai însemna doar o cafea sau un vernisaj sau o supă mâncată împreună, ci două–trei zile de stat împreună.”
Înainte să se mute în Transilvania, Marlene spune că începuse deja o explorare a rădăcinilor familiei cu rădăcini în cultura săsească, a meșteșugurilor tradiționale și stilului de viață din vechile comunități atât de bogate socio-cultural. „Mutatul în zonă mi-a dat ocazia să înțeleg foarte bine acest vast domeniu și să dezvolt programul KraftMade. Prin acesta noi continuăm să lucrăm național și internațional în jurul acestor subiecte prin programe de colaborări creative de meșteșug – arte – design, ateliere, rezidențe și expoziții.”
În același timp, fără a generaliza, spune că există și părți mai puțin romanțate în tendință de mutat la țară: de la comunități de orășeni care își creează gated communities și gentrificări la comunități pseudo-spirituale centrate în jurul unor așa-ziși guru și chiar până la adepți locali ai Reichsbürger și alte ideologii de extremă dreapta.
Luiza și Sergiu Corbu
Locuiesc din 2019 în Oarța de Jos, la granița dintre Sălaj și Maramureș. Corbu este de fapt numele ales de ei, proiectul „Corbu” fiind totodată ceea ce ei numesc „forma noastră de manifestare în artă” și numele sub care călătoresc pentru concerte și fac diverse reprezentații artistice prin țară. În ultimele luni, de exemplu, au fost plecați cu ultimul album, Dezlegania.
În același timp, Al 7-lea Hambar este locul în care trăiesc, organizează conferințe, dezbateri și unde se strâng alți artiști cunoscuți de-ai lor. Ei sunt originari din Sălaj și Râmnicu Vâlcea, nu aveau bunici sau rude în Oarța de Jos.
„Trebuia să stăm doar două zile, dar am rămas vreo două săptămâni. În drum spre București ne tot gândeam de ce ne întoarcem. De cântat cântăm tot în deplasare, suntem tot timpul pe drumuri, așa că am decis să ne mutăm aici și gata”, spune Sergiu.
Casa în care stau e împărțită în două: într-o parte un studio în care locuiesc propriu-zis. În cealaltă au făcut un muzeu, numit și Camera Analog, unde stau expuse magnetofoane, aparatură foto pe film, pick-up-uri și unde organizează expoziții foto. Casa pe care și-au luat-o e precum cele în care stăteau bunicii lor, dar au transformat-o totodată și într-un centru cultural.
„Ne mai spunea lumea că am venit aici și ne-am izolat, dar nu este adevărat. Dimpotrivă, în București ca să ajungi dintr-un loc în altul îți ia o oră, două. Acum în două ore pot să ajung în oricare cinci orașe din jur: Oradea, Sălaj, Cluj sau Târgu Mureș”, adaugă Sergiu.
Când spune că și-au luat o casă ca a bunicilor, vorbește serios. „Nu lucrez la un job care nu-mi place doar ca să pot să-mi permit niște condiții, ci acum ni le facem chiar noi. Nu e apă caldă direct, trebuie să car apa, să tai lemne, să facem focul, sunt mai multe extremități ca asta. O excepție e că avem butelie pe gaz. Uite, alții plătesc abonament la sală, de exemplu, eu în loc de asta crap lemne juma de oră, dau cu coasă. E o viață la limita simplității, dar nu ne-a împins nimeni, noi am făcut alegerea asta.”
Cosmin
A ales variantă evadării din București încă de acum opt ani, când și-a cumpărat terenul din comuna Dascălu, la 25 de kilometri de centrul Capitalei. Criteriile au fost distanța de oraș, în primul rând, și utilitățile disponibile. „Aveam de ales între Ștefănești și Dascălu, dar am ales Dascălu pentru preț și am luat un teren mai mare. Nu m-am apucat să fac casa din prima, am început cu pași mici – o rulotă, o toaletă, o fântână – ca să văd dacă într-adevăr merită să fac mutarea.”
Locuiește cu soția lui, un câine și o pisică.
A început lucrările la casă cu doi înainte de pandemie, dar imboldul decisiv a venit în prima parte a lui 2020. „Aveam un apartament în București și lucram de acasă atunci. Nu planificam chiar de la început să ne mutăm, dar am făcut pasul la trei luni după începutul pandemiei. Ce-i drept, a fost și contextul care ne-a permis să lucrăm remote și ne-a făcut decizia mai ușoară.”
Când te gândești la Ilfov și traficul infernal din jurul Capitalei, parcă deja vezi izolarea de toți prietenii și orele lungi până-n oraș. Comuna Dascălu, în schimb, pare ceva mai bine poziționată, fiind chiar la mai puțin de jumătate de oră distanță de zonele centrale.
„Fiind și autostrada aproape, în 20 de minute ajung cu mașina la Pipera. Dacă nu mă grăbesc, pot să iau și autobuzul care face 45 de minute până în Obor. În medie ies de vreo două ori pe săptămână în oraș, iar seara pot să mă întorc și cu Uber”, adaugă el. „E adevărat și că odată cu vârsta îți schimbi preferințele, nu mai ieși la fel de des, așa că nici nu mă încurcă prea tare. Prietenii noștri vin pe la noi, pot rămâne și peste noapte, nu e un dezavantaj atât de mare distanța.”
A făcut și grădină, a cumpărat și unelte, s-a apucat și de meșteșugit. „Acum, în pauza de prânz, nu mai stăm să comandăm mâncare și să așteptăm, preferăm să stăm în grădină, e altceva. În weekend mergem în pădure, culegem leurdă, mult mai plăcut.”
