Meryl Meisler a crescut în Long Island în anii ’50-’60 și a avut o viață tipic suburbană: cercetașe, lecții de balet și de step și baluri. Dar, deși își iubea familia și prietenii, nu prea se încadra în peisaj. Și-a dat repede seama că nu vrea să fie casnică, profesoară, asistentă medicală sau secretară – cam astea fiind singurele opțiuni disponibile pentru tinerele femei, în perioada respectivă.
Când Meisler a ajuns la majorat, a început să-și descopere sexualitatea ca lesbiană, precum și identitatea artistică. „Am fotografia în gene”, a spus Meisler. Bunicul ei din partea tatălui, Murray Meisler, unchiul ei Al și tatăl ei, Jack, practicaseră cu toții această artă, pe tot parcursul vieții.
Videos by VICE
Meisler a primit primul ei aparat în clasa a doua, dar abia după ce s-a înscris la Universitatea din Wisconsin la Madison, pe la jumătatea anilor ’70, preocuparea față de acest mediu a devenit serioasă, în timp ce studia ilustrația la master. În vacanțe, se întorcea în casa în care a crescut, unde punea în scenă o serie de autoportrete care îi examinau trecutul, prezentul și viitorul. În punctul ăsta, Meisler încă nu auzise de Cindy Sherman, dar avea același instinct. Încerca să examineze construcția genului feminin, de la ritualurile la pozele și personajele acestuia.
O selecție din aceste fotografii apare în Purgatory & Paradise: SASSY 70s Suburbia & The City (Bizarre), în timp ce altele au fost scoase de curând la lumină, în timp ce Meisler se pregătește pentru următoarea sa carte. Aici a stat de vorbă cu noi, despre perioada asta esențială din viața ei și ne-a împărtășit un portret al artistei la tinerețe, pregătindu-se să-și ia zborul.
VICE: Poți să îmi povestești cum era viața când creșteai în Long Island, în anii ’50-’60?
Meryl Meisler: Sunt din Massapequa. I se spunea și „matzo pizza”, pentru că erau atât de multe familii de evrei și italieni. Existau și irlandezi, nemți și poate și o familie de chinezi. Era, și e în continuare, un oraș foarte segregat.
În copilăria mea, toată lumea era americană din prima sau a doua generație. Toți părinții erau din Bronx, Brooklyn și Queens și își cumpăraseră casele cu mai puțin de 15 000 de dolari. Totul abia începea. Tot terenul viran se transforma rapid în proprietăți imobiliare.
Părinții mei, Sunny și Jack Meisler, se bucurau de stilul de viață din suburbii și s-au asigurat că eu și frații mei aveam tot ce le-a lipsit lor, pentru că au avut o copilărie foarte săracă. Eu am făcut lecții de pian, balet, step, panglici – orice, numai artă nu. Eram membră activă la Brownies și Cercetașe, de-am ajuns până la nivel de cadet.
Totul era foarte provincial. Am avut noroc că ne-au dus părinții la oraș. Tata avea o tipografie, iar mama era moartă după teatru. Ne duceam la spectacole pe Broadway. Cred că se vede asta și-n pozele mele – sunt foarte teatrale.
Când ți-ai dat seama că nu prea te potrivești și că n-ai de gând să-ți trăiești viața de adult în suburbii?
Dacă vrei să vorbim despre a fi gay, da, aveam ceva sentimente. Dar mă vedeam și cu băieți, mergeam la baluri, la aniversări de 16 ani, dar aveam și iubiți și mă bucuram de toate astea. Știam că sunt altfel, dar nu știam cum.
Eu și frații mei am fost prima generație din familia mea care și-a permis luxul să meargă la facultate. Eu am intrat la Buffalo State. Nu mă gândisem ce vreau să fac. În prima noastră zi, am primit un set de teste și mi-a ieșit că pot să intru în educație sau arte. M-am înscris la un curs pentru studenții care nu erau la arte și mi-au plăcut la nebunie temele. Profesorul m-a întrebat dacă m-am gândt vreodată să fac arte și am simțit, la propriu, cum îmi ieșea inima din piept.
Mi-am sunat părinții și le-am spus că vreau să studiez arta. Dar era cu condiția să-mi iau și licența ca profă, ca să pot întotdeauna să am din ce trăi. Mi-a plăcut la nebunie și am absolvit șefă de promoție la specializarea pedagogică.
Se pare că și Cindy Sherman a fost tot la Buffalo State. Era specializată în arte acolo și a terminat la un an sau doi după mine. Și ea era tot din Long Island, ceea ce, din nou, e haios. Dar eu n-am făcut niciodată vreun curs de fotografie acolo.
Tu cum te-ai apucat de fotografie?
Fotografia a fost mereu parte din viața mea. Ori de câte ori îmi vedeam bunicul, avea la el o cameră foto și un exponometru. Tata avea ochi de șoim și fotografia cu un Rolleicord. Stilul meu e influențat de el. Fotografia prieteni, rude, și pe la ocazii speciale, și era foarte bun.
Când am ajuns în ultimul an de facultate, prietenul meu de la Buffalo s-a despărțit de mine. A zis că nu sunt o artistă adevărată. Așa că, ce-am făcut eu? M-am dus la Muzeul de Artă Modernă și-am văzut expoziția lui Diane Arbus. Am devenit conștientă că: „Sunt artistă. Nasol de tine.”
După licență, m-am hotărât să fac un curs de fotografie la facultate, pentru că voiam să învăț să folosesc un aparat adevărat. Mi-am cumpărat un Pentax SRT 101. Citeam instrucțiunile în avion de la facultate și l-am blocat și mi s-a părut că l-am stricat – de-atunci mi se tot întâmplă.
Cum am ajuns acasă, am început să fac poze cu mine și cu prietenii mei. Acum trec prin primele mele role de film de 35 de milimetri pentru următoarea carte. Am descoperit una dintre fotografii în care fumez în fața mașinii de spălat vase. Nu știu dacă era de pe prima sau a doua rolă, dar mi-am făcut imediat un autoportret.
Fotografia aia m-a șocat. N-am printat-o niciodată. Nu purtam altceva în afară de halatul maică-mii și îi luasem țigările, deși nu fumam. Mă întrebam: „Oare sunt o viitoare casnică?” A fost un moment foarte intim.
Cum ți-au permis aceste autoportrete să-ți explorezi această perioadă esențială de transformare din viața ta?
Am vrut să fotografiez viața asta pe care-o știam, pe care-o văzusem și-o trăisem ani de zile. Veneam acasă de la școală și umblam prin șifoniere și poduri, unde țineam toate chestiile de la ocazii speciale. Fotografiile sunt despre viața dintre copilărie și maturitate, când mă întrebam: „Cine sunt? Ce vreau să fiu?”
Mersul la teatru m-a influențat foarte tare. Luminam camerele din casa mea ca o scenă, foarte direct și crud, folosind draperiile ca draperii și obiectele ca decor. Casa era ca un alt membru al familiei, pentru că ăsta era locul în care locuisem de când aveam doi ani.
Aveam 21, aproape 22 de ani, când am început să fac pozele astea și clar spuneam: „Hai odată! Asumă-ți public că ești gay!” (Râde.) În cele din urmă s-a întâmplat, dar pozele astea sunt fix momentul dintre. Îmi puneam sub semnul întrebării viața în suburbii. Nu vedeam cum mi-aș găsi un loc.
Când te uiți în urmă, vezi ceva în fotografii de care nu erai conștientă când le-ai făcut?
Le văd ca pe un gest extrem de curajos – și am îndrăznit chiar să le printez. M-a surprins să văd cât eram de motivată.
Dacă tot vorbim de îndrăzneală, ai putea să-mi povestești despre poza cu Lynda Benglis și cum te-a inspirat să-ți faci unul dintre cele mai radicale autoportrete?
În holul departamentului de arte de la Universitatea din Wisconsin atârna un poster pentru o expoziție a Lyndei Benglis. Stătea ea așa acolo, goală, cu un dildo uriaș!
N-am știut de unde m-am inspirat pentru poza aia, până când n-am purtat această conversație. Pentru mine, camera era puterea mea. Am făcut poza aia mai mult de o dată. Odată, un tip cu care mă vedeam m-a ajutat s-o fac și, altă dată, e posibil să fi fost viitoarea mea mireasă. (Râde.) Sigur n-a fost frati-miu!
Când Steven Kasher se gândea să mă expună în 2016, trecea prin printurile mele – și l-a ales pe ăla! Eram, gen, „Trebuie să-i dau un titlu”, așa că i-am spus Stopcadru fără titlu, ca referință la Cindy Sherman.
E o poză curajoasă. Când am expus-o, am făcut, gen, „Ahhh!” Sunt foarte critică atunci când vine vorba despre ce e o fotografie. Nu poate să fie doar șocantă sau doar o compoziție sau lumini sau istorie – trebuie să fie un pic din tot. M-am uitat la poza asta și-am zis: „Le are pe toate.”
Am mai avut și un moment când m-am gândit: „Dacă nu acum, atunci când?” Știi ceva? E o imagine perfectă.
Articolul original a apărut pe VICE US.
