Articolul a apărut inițial pe VICE UK.
Fotograful și filantropul Jean „Johnny” Pigozzi era student la Harvard în 1973, când s-a întâlnit cu actrița Faye Dunaway la o petrecere şi a rugat-o să facă o poză împreună. „În fiecare an, clubul de teatru de la Harvard, Hasty Pudding, invita o vedetă”, a explicat Pigozzi pentru VICE. „Toată lumea voia un autograf, dar eu simțeam că autografele pot fi false.”
Videos by VICE
Așa că, atunci când Dunaway a acceptat să facă o fotografie, Pigozzi a făcut un gest extraordinar (pentru vremea aia). El s-a pus lângă ea, a îndreptat camera spre ei, a apăsat pe buton și a făcut un selfie cu o celebritate, cu decenii înaintea Instagram. „Acum, ai un iPhone și un ecran în care te vezi și poți face multe fotografii. Dar când eu m-am apucat să fac selfie-uri, puteam să fac doar o fotografie, așa că trebuia să-mi iasă din prima”, a spus Pigozzi.
După facultate, Pigozzi a intrat într-o lume exclusivistă. În 1974, el își prezenta fotografiile la Musée d’Art Moderne din Paris. La scurt timp după, prietena lui apropiată Bianca Jagger l-a ajutat să obțină un rol mic într-un film (deși nu s-a difuzat vreodată). Într-o noapte, Jagger l-a invitat pe Pigozzi la o cină intimă cu Liza Minelli, care i-a spus despre un nou club din New York, Studio 54. Ieșirile la clubul de noapte i-au adus selfie-uri cu vedete precum Grace Jones, Andy Warhol, Helmut Newton și Ai Weiwei. Apoi, în anii ’80, Pigozzi a început să organizeze petreceri somptuoase, la piscina din casa lui din Cannes, unde a capturat momente spontane între prieteni faimoși.
Înainte de expoziția lui Pigozzi de la IMMAGIS Fine Art Photography, Munchen, VICE a stat de vorbă cu fotograful despre cultura contemporană a selfie-urilor și colecția lui de amintiri incitante, capturate cu camera.
VICE: Cum te-ai apucat de fotografie?
Jean Pigozzi: Când eram mic, am vrut să țin un jurnal, dar niciodată nu citeam ce scriam, deoarece scrisul meu de mână e oribil, în plus mai sunt și dislexic. Așa că tatăl meu mi-a luat o cameră foto Brownie. Pe la 10 ani, tot el mi-a dat un aparat foarte vechi Leica. Tatăl meu a murit când eu aveam 12 ani, iar eu mi-am luat un aparat foto mai bun. De atunci, am făcut fotografii zilnic, iar acum am 66 de ani. Spre surprinderea mea, în continuare îmi place.
Cum reacționau oamenii când îi rugai să faceți un selfie?
Ei nu prea înțelegeau ce făceam mai exact. Eu pozam foarte rapid, o singură fotografie, așa că nu prea aveam parte de reacții. Pe vremea aia, oamenii făceau auto-portrete, dar într-un mod foarte organizat, în studio. Pictorii și sculptorii fac asta de secole, dar să faci asta cu o cameră de fotografiat era ceva nou.
Îmi poți descrie viața de noapte din New York-ul anilor ’80, când ai făcut multe din fotografiile astea?
Am fost în Studio 54 și, trebuie să-ți spun, am fost într-un milion de cluburi la viaţa mea, dar ăla a fost pe departe cel mai distractiv, incitant și nebun. Înainte, cluburile erau locuri întunecate, cu un singur bec. Deprimant, OK? Iar Studio 54 era imens, avea o muzică fantastică și veneau milioane de oameni, de la călugărițe pe rotile la Calvin Klein și Iman.
Nu exista o zonă VIP, ceea ce era grozav. Într-o seară, puteai să stai la masă cu cinci tipi din New Jersey și prietenele lor vulgare, iar următoarea dată nimereai lângă Andy Warhol și alte persoane faimoase. Steve Rubell stătea la intrare și decidea cine intra. El se pricepea atât de bine să combine lumea, ca un tip care se ocupă de distribuția pentru un film.
Care au fost momentele tale preferate din seria de selfie-uri?
Punctul meu culminat este când apăs butonul. Rezultatul nu îmi dă aceleași high, cu excepția unui print mare pe care îl expun într-un muzeu sau o galerie. Cu siguranță nu sunt interesat să mă uit la pozele mele și nici să le editez. Acum că ai ecran la camera foto știi dacă imaginile ies bune sau nu, deși deseori nu mă uit.
Câte dintre persoanele din fotografii au văzut lucrările tale și care au fost reacțiile lor?
Mulți le-au văzut și unii oameni chiar au cumpărat fotografiile. Am avut o expoziție acum doi ani la Galeria Gagosian din New York, unde le-am vândut pe toate. De obicei nu-ți spun cine le cumpără, dar mi-au șoptit că a fost un prieten de-al meu. Apoi ajungeam la acel prieten și vedeam fotografia pe perete. Cred că oamenii adoră să se vadă în fotografii.
Ți-a scăpat vreun subiect de selfie?
Sunt fotografii pe care mi-ar plăcea să le am, cum ar fi cu Stanley Kubrick și Picasso. Sunt un milion de persoane pe care le admir și cu care mi-ar plăcea să fac o poză, dar nu fac un efort în sensul ăsta. Nu sunt genul de fan care stă cinci ore la coadă în ploaie ca să facă poză cu Slash de la Guns N’ Roses.
Există o limită în dorința mea de a întâlni vedete. Dacă se întâmplă să fie în preajma mea, o să fac o poză. Acum e amuzant cum vin oamenii la mine și mă întreabă, „Jean, de ce nu faci o poză cu mine? Nu sunt suficient de bun?”
Poți descrie scena din Villa Dorane, unde a fost fotografiată seria Pool Party?
Am o casă în sudul Franței și în fiecare an dau o petrecere în perioada festivalului de la Cannes, dar e pentru prieteni. Nu fac vreun film sau aduc actori. E ceva super relaxat. Fetele nu poartă tocuri și rochii mulate. Tipii nu vin la costum. De-a lungul anilor, am avut parte de persoane incredibile. De obicei e o zi însorită și oamenii petrec timpul afară, iar eu pot fotografia.
Nu fac niciodată poze în momente stânjenitoare sau să-i pun într-o lumină proastă. Paparazzi încearcă să fure imagini și deseori sunt nesimțiți. Eu nu-mi public fotografiile în revista People. Vedetele au încredere în mine și nu zâmbesc de complezență. Pe unii dintre ei îi cunosc de ani de zile, cum e Bono sau Michael Douglas.
Acum vreo trei sau patru ani, am hotărât să fac un album. E o serie foarte veselă. Partea amuzantă e că toate fotografiile au fost capturate într-un loc mai mic decât un teren de tenis. E ca și cum ai face un film în holul de la hotelul Carlyle. Vizual, e interesant, e într-un singur loc, dar fiecare imagine e diferită.
Încă mai faci selfie-uri?
Categoric. Fac mai puține pentru că m-am cam plictisit, dar dacă dau de cineva care mă entuziasmează… Am fost în Japonia și am făcut cu Murakami. Acum, oamenii mă roagă să facem selfie-uri. Ei vin la mine cu iPhone-ul și vor ca eu să fac o poză cu ei. Cu telefonul meu, niciodată. Eu folosesc camera Leica.
De ce crezi că sunt atât de atrăgătoare selfie-urile în ziua de azi?
Acum, există cultura „eu, eu, eu”. E un lucru bizar când vine vorba de a te promova, un fenomen complet nou, deoarece înainte nu puteai să faci asta. Dacă intri pe contul de Instagram al unei persoane, 90% din fotografii sunt cu ea, copii, ce mănâncă sau cu ce se îmbracă. Mie nu mi se pare prea interesant, dar oamenii consideră că sunt fascinanți.
Eu mereu am luat selfie-urile mele ca pe o glumă. Mă uit cum fac alții selfie-uri și durează ore întregi. Ei încearcă să arate că au fost în Miami, Aspen, Los Angeles, că mănâncă sushi scump și poartă Balenciaga. E un cult ciudat al ego-ului, care mi se pare foarte ciudat.
Toată lumea poate să deseneze, dar puțini pot ca Picasso sau Matisse. Acum, toată lumea are un iPhone și fac toată ziua poze, dar asta nu înseamnă că sunt fotografi buni. Toată lumea are instrumentele, dar diferența o face cum le folosești.
Urmărește-o pe Miss Rosen pe Instagram.
