Când Gurcharan Singh a ieșit din casă să-și facă plimbarea de dimineață pe 1 iulie 2018, în localitatea Burari din nord-estul orașului Delhi, India, nu se aștepta ca ziua să îi rămână pe veci întipărită în minte, și nu doar lui, ci întregii populații a țării.
Vecinul lui, care îl însoțea de obicei la plimbare, lipsea. Magazinul lui, care în mod normal era deschis la ora aceea, avea obloanele trase.
Videos by VICE
Singh a dat o tură pe la prietenul lui pe acasă să vadă dacă e ok. Spre mirarea lui, ușa era deschisă. Ce a văzut când a intrat în casă l-a marcat pe viață.
Zece membri ai familiei, din trei generații diferite, atârnau de tavan spânzurați, legați la ochi, cu căluș în gură și cu mâinile legate la spate. O a unsprezecea membră – cea mai în vârstă femeie din casă – zăcea strangulată într-un colț al camerei.
La fel ca restul țării, și Leena Yadav – regizoarea din Mumbai apreciată pentru filmele Parched și Rajma Chawal – a fost șocată de știrile pe care le-a citit despre incident.
„Povestea m-a tulburat enorm, mai ales că presa a început să răspândască tot felul de ipoteze despre ea. Dar nimeni nu avea un răspuns clar”, a zis ea.
Yadav a început să caute răspunsuri pe cont propriu și așa a ajuns să facă documentarul în trei părți House of Secrets: The Burari Deaths, care a fost lansat pe Netflix recent. Serialul are succes nu doar în India, ci și în Pakistan și majoritatea țărilor din Asia de Sud.
Yadav își amintește cum lumea a trecut rapid peste șoc, pentru că au urmat alte scandaluri. „Nimeni nu cercetează prea profund când se întâmplă lucruri din astea. Dar cazul acesta a fost totuși excepțional. Nici poliția nu mai întâlnise așa ceva.”
Povestea a bântuit-o pe Yadav, așa că a dus-o celor de la Netflix la finalul lui 2018. Compania Netflix intrase în țară cu doi ani înainte și a primit cu entuziasm propunerea ei. „Le-am spus că nu mai făcusem niciodată un documentar, dar că era imposibil să fac un film de ficțiune despre acest caz.”
Yadav s-a abținut să cerceteze cazul mai mult înainte să înceapă filmările. Voia să dezvăluie povestea treptat, pe măsură ce le lua interviuri vecinilor, prietenilor și rudelor persoanelor decedate, apoi polițiștilor, jurnaliștilor și psihologilor. Producția a inclus un total de patru sute de ore de interviuri care au epuizat emoțional echipa de filmare.
„Știrea a fost pe prima pagină a tuturor ziarelor săptămâni la rând, dar niciun reportaj sau articol nu a analizat cazul în profunzime. Eu n-am vrut să știu cine a făcut-o, ci de ce s-a întâmplat”, a zis Yadav.
Pe măsură ce documentarul progresa, Yadav a început să pună cap la cap povestea care a dus la ziua fatală. A fost crimă, psihoză, sinucidere în masă? A insistat că nu există răspunsuri foarte clare, dar că investigația polițiștilor abia zgâriase suprafața.
Yadav a explicat cum, deși polițiștii investigau cazul ca pe o psihoză colectivă – o tulburare mintală caracterizată printr-o iluzie împărtășită de două sau mai multe persoane apropiate –, iluzia afectase nu doar două-trei persoane, ci 11. Și inclusese copii, femei și bărbați cu vârste între 12 și 80 de ani. Toți cei care îi cunoșteau spuneau că erau persoane foarte funcționale, capabile și sociale, care aveau o viață bună. Nimic nu părea în neregulă cu ei.
„Deci nu erau vreo familie ciudată și izolată. Ideea documentarului a fost să accentuăm că ne e ușor să vedem un astfel de caz și să pretindem că asta nu s-ar putea întâmpla niciodată în familia noastră. Dar cazul acesta dezvăluie o perspectivă interesantă despre secretele din orice familie, despre adevărurile pe care încercăm să le ascundem și despre traumele pe care le ignorăm”, a zis Yadav.
Cea mai mare provocare pentru Yadav a fost să afle adevărul. Inițial, toți subiecții au vrut să ascundă părțile inconfortabile, toți spuneau doar că victimele erau „oameni buni”. Pentru Yadav, ăsta a fost un semnal de alarmă.
„Cum de toată lumea avea numai lucruri bune de zis despre ei? Doar erau și ei oameni. Mai târziu am aflat că era din cauză că încercau să păstreze fațada pe care o arătăm cu toții, că nu voiau să spele rufele murdare în public, cum suntem învățați din copilărie.”
Al doilea episod din documentar, intitulat „Diaries”, surprinde punctul culminant al investigației, când polițiștii găsesc în casă jurnale vechi de 11 ani, scrise la persoana a treia. Jurnalele dau instrucțiuni detaliate despre cum ar trebui să trăiască fiecare membru al familiei, unde să-și investească banii și cum să se desfășoare sinuciderile.
„Când am auzit de caz la știri, am refuzat să cred că niște copii cu vârste de 12 și 13 ani au fost de acord să ia parte la așa ceva”, a zis Yadav. „Dar povestea asta se desfășura de 11 ani, așa că era ceva normal pentru ei din ziua în care se născuseră. Se obișnuiseră să trăiască în această iluzie colectivă.”
Ultima însemnare din jurnal e despre macabrul ritual „Banyan Tree” care le-a ordonat membrilor familiei să se spânzure într-o formă asemănătoare rădăcinilor unui copac banyan, pe motiv că patriarhul decedat al familiei îi va salva de la moarte. Investigația poliției din vremea aceea, pe baza jurnalelor, a dezvăluit că principala sursă a iluziei era un membru al familiei relativ tânăr cu un istoric de traume nevindecate.
„Acum știm că în spatele poveștii era un membru traumatizat al familiei, dar asta e doar suprafața. Cred că el a fost doar declanșatorul, dar asta nu explică tot. Poate că și ceilalți membri ai familiei aveau propriile traume care i-au făcut atât de vulnerabili. Nu deținem toate răspunsurile”, a explicat Yadav.
Regizoarea crede că, dacă serialul va face măcar o familie să discute deschis despre traumele ei, scopul documentarului a fost atins, chiar dacă pentru asta trebuie ca spectatorii să treacă peste șocul inițial.
„Când lucram la film, primul nostru impuls a fost tot frica. Fiecare membru al echipei de filmare are coșmaruri, inclusiv eu. A fost un proces care ne-a epuizat emoțional pe toți. Reacția publicului reflectă fix emoțiile prin care am trecut și noi. Cred că acest documentar nu e neapărat despre cazul Burari, ci despre noi toți.”
