Sigur Ros e o formație pentru triști

Poză de José Goulão, via Wikimedia Commons

Recent, m-am trezit că mă simt bine în oraș. Era de fapt o seară în oraș destul de bună, care avea potențialul să devină o noapte fantastică. Una din serile alea care rămân în istorie și înlocuiesc în memoria ta orice informație acumulată în adolescență cu imaginea prietenului tău care încearcă să agațe o tipă în club, cu ochelari de soare și o bandană pe cap. Una din serile alea, în care îți scapi shaorma pe jos și te uiți spre ea, dar în gol și simți o tristețe nemărginită. Totul mergea pe roate, până când…

Citește și: Ghidul VICE de agățat tipe

Am ajuns la un prieten acasă și am început să fumăm ca turcii și să bem litri de apă de la robinet, iar asta a creat un revers al tumbelor în stomacul meu. Lucrurile au căpătat apoi o aură plictisitoare și ordinară. S-au vehiculat cuie, cuvinte au căzut din gurile noastre și s-au pierdut în eterul negândirii și nici un cântec nu a rezistat mai mult de 30 de secunde. Apoi s-a întâmplat. Lucrul cel mai nesăbuit: cineva a găsit mufa de jack.

„Ei, amice”, mi-a spus el cu ochii pe diferite continente și gura uscată într-o crustă albă, „o să pun ceva mai relaxant, ești ok cu asta?”. Un „n-ai decât” s-a scurs din laringele meu, în timp ce mă gândeam că o să pună niște Brian Eno sau Stars of the Lid. M-am uitat la acest sabotor, cum se împiedică de cablul auxiliar până la stereo, deschide Spotify-ul și dă un click răspicat pe melodia aleasă. Apoi, s-a scurs în adâncurile unei canapele obosite și-mi zice: „Dă un pic mai tare, da?”. Am dat, un pic.

E Sigur Ros, în plm. Asta a pus. Stătea acolo, cu un rânjet pe față și o țigară aprinsă între cârnăciorii ăia roz și transpirați pe care îi avea pe post de degete și fredona melodia „Hoppipola”. Nu cred că am urât pe cineva mai mult în viața mea. Ca întotdeauna, mă enervez și încerc să mă ridic cât pot de repede, pe picioarele mele leșinate, ca să mă car dracului. Am jurat că nu o să mă mai întorc. De ce? Pentru că Sigur Ros e o trupă pentru bebeluși adulți.

Ce? Vă rățoiți la mine ofensați și confuzi? Cu ce au greșit Sigur Ros, care au anunțat un turneu în America de Nord, plus apariții la festivale europene, spre bucuria entuziaștilor de yoga, de pretutindeni. O formație pentru oamenii care nu pot să se confrunte cu realitatea, dar le place să aibă ritualuri de ceai, proiecte de grădinărit și colecția de DVD-uri cu documentare Brian Cox, dar fără pic de sex, niciodată. Vă spun eu de ce. De plăcere.

De-a lungul a șapte albume înregistrate, dintre care unele sunt cântate în limba lor de rahat, la care vom reveni, acești nerozi islandezi au reușit să găurească capetele oamenilor cu juma’ de creier și au strâns o bază de fani care se cred, pe bune, fani ai muzicii. Majoritatea sunt studenți la geografie, cu hanorace oribile și păr facial dubios, plus o dependență înfloritoare pentru energizante. Genul de oameni care-și dau check in în mall, la film. Apoi se duc acasă și adorm pe melodiile de nani-nani ale lui Sigur Ros și se prefac că îi ajută să se calmeze. Ar încerca să doarmă, dar conștiința nu i-ar lăsa, ar fi copleșiți de tot ce au făcut sau au gândit vreodată, iar când se trezesc pe un loop de melodii Sigur Ros, știu că o altă zi în iad a început.

Totuși, ce e nasol la Sigur Ros? Mai multe chestii, de fapt. Unul dintre lucrurile care îi fac formația supremă pentru fătălăi este limba inventată, menționată mai devreme. Evident, o mică parte din mine îi invidiază cu ciudă, pentru că au avut tupeul să inventeze o limbă. Apoi am ascultat o piesă și mi-am amintit că nu trebuie neaparat să lăudăm ce invidiem. E ceva atât de drăguț la tot ce fac, o forțare atât de intenționată pentru un fel de status de misticism neînțeles, dornici să fie co-optați de adolescenți ca muzica pe care să se piardă. Știți cine a mai inventat propria limbă? Sherri și Terri din The Simpsons și erau cele mai proaste personaje, cu excepția lui Artie Ziff și Lisei.

Trecem de bariera limbajului, Tărâmul Speranței, îi spun ei. Mai e problema muzicii în sine. Sigur Ros face muzică de fundal pentru documentarele cu mult sentiment, echipa „îi mulțumim lui Dumnezeu, în fiecare zi când ne trezim”. Soundtrack-ul unui bătrânel care ura să iasă din casă și pentru prima dată după 40 de ani, pășește afară. Poate acompania moartea tragică a unui porumbel care, în fuga de ploaie, ajunge sub roata unei mașini. Muzica asta găsește semnificații în nimic. Genul muzical e post-rock anemic, pentru o generație care suferă de fobia eșecului. Alinarea oamenilor care au fost învățați cu premiu de participare. Li s-a spus că macar au încercat și asta e bine. Dar nu e, să-ncerci e doar atât: o încercare. Nu este o virtute.

Corurile lor fără aproape nici un cuvânt, acordurile semi false și chitările de muzică de cameră alcătuiesc ambianța unei „furtuni în rai”. Dar Sigur Ros sună mai mult a weekend cu umiditate ridicată. Dovada supremă că mult nu înseamnă mereu frumos, trupa e într-o prelungire la nesfârșit a preludiului, mereu construind un climax care nu mai apare, pentru că sunt mult prea leșinați să se scoale.

În această vară, Jonsi și Trupa de Lepădături vor face înconjurul lumii, să cânte la mulțimi de oameni, noapte de noapte, pentru mii și mii de fătălăi înlăcrimați. Suntem în 2016. Gândiți-vă la asta pentru-n moment. Suntem în 2016 și încă mai există sute și mii de oameni care sunt dispuși să se ducă la un concert cu muzica de fundal a unui documentar. Probabil că se duc cu tot cu pernă, să tragă și-un pui de somn, să poată descrie experiența ca transcendentală. Adevărul e că, probabil, nici nu le pasă că am scris eu asta despre ei. Ar zice ceva de genul: „Ai dreptul la propria părere” sau „Dacă nu îți plac, nu e o problemă”.

Traducere: Diana Pintilie

Urmărește VICE pe Facebook:

Citește mai multe despre muzică:
Ce muzică ar asculta cei mai mari scriitori români dacă ar trăi în zilele noastre
Patru lucruri pe care poate le bănuiai despre cum se face muzică pop în România
Toate tipurile de muzică dacică pe care le găsești pe internetul românesc