Când eram mică și citeam povestea lui Peter Pan mă enerva puștiul ăsta care se încăpățâna să rămână mereu copil și mai făcea și adepți. Și nu zic asta ca să te atrag în butoiul de nostalgie pentru copilărie și anii ăia mișto, ci pentru că, pe măsură ce îmbătrânești, e posibil să simți și tu așa. Să vrei să fii mereu pe distracție și fără griji, capitol la care ești cel mai bun.
În schimb, ca adult, ești aproape inutil, de-aia te și tratează ai tăi, chiar și la 30 de ani, ca pe un copil pe care nu trebuie să îl împovărezi cu treburi de om mare.
Videos by VICE
Probabil că suferi și tu, ca mulți alții care să regăsesc în asta, de sindromul Peter Pan. Stai liniștit, nu e ceva pentru care se prescriu medicamente și psihiatrii nici nu iau în serios „afecțiunea” asta, drept pentru care nu este recunoscută de Organizația Mondială a Sănătății. Dar este ceva acceptat social, ceva în care se regăsesc mulți adulți imatur emoțional, de ambele sexe, chiar dacă tendința ar fi să crezi că doar bărbații sunt așa.
De ce crezi că preferă oamenii Uber în locul taxiurilor?
Bine, ei sunt unanim recunoscuți ca niște copii mari, așa că printre ei sunt cu siguranță mai mulți Peter Pan-i. Dar o să te mire câte femei de genul ăsta sunt opusul mămoasei Wendy.
Pe scurt, despre sindromul ăsta s-a vorbit pentru prima dată în 1983 și se traduce cam așa: adulți incapabili să-și asume responsabilități, nu se comportă conform vârstei lor biologice, deși stau bine cu inteligența, nu-și repectă promisiunile, se îmbracă și se poartă copilărește, chiar dacă au peste 30 de ani. Iar în relație, au tendința de a călca pe bec și nu sunt pregătiți pentru copii.
Check, check, check. Și sunt sigură că și tu o să te simți de parcă citești despre tine după ce arunci o privire peste rândurile de mai jos.
N-ai niciodată treabă în weekend și ești ăla disponibil din grupul tău de prieteni
Știi faza aia când îți asaltezi prietenii cu planuri de weekend? Niște propuneri făcute pe ultima sută de metri, vineri adică, și nu cu mult înainte și cu număr de ordine, așa cum e normal în lumea adulților cu responsabilități. Dacă e vară, ceva de genul „hai mâine la mare, o zi, dus-întors!“. Fără cazare, fără făcut mega bagaje și fără să te pregătești două săptămâni pentru ieșirea asta. Refuzul e cert și dureros, iar reproșurile sună cam așa: „Tu n-ai stare, parcă-ți trăiești o a doua adolescență!”.
Ideea e că omul cu propunerile, să-i zicem puer aeternus, va fi privit ca un penibil, pentru că n-are și el o viață și vrea să facă mereu ceva. O viață însemnând, odată ce ai trecut de 30-35 de ani, să faci curățenie, mâncare și să ieși în oraș doar la terase cu loc de joacă pentru copii, pentru ăla micu’. Când o să ajungi să răspunzi la întrebarea „ce faci în weekend?“ cu „am treabă“, să știi că Peter Pan-ul din tine a crescut și are burtă.
Ești tip, gamer și lumea în afara jocurilor nu contează
Spuneam că sindromul ăsta afectează mai mult bărbații și-ți explic de ce e așa. Îi recunoști imediat: sunt ăia care joacă PlayStation, FIFA și toate nebuniile astea ale gamerilor, pe care nici nu știu cum să le numesc, că nu mă pasionează. Și n-ar fi problemă că joacă așa ceva, dacă asta nu l-ar ține toată noaptea cu ochii-n ecran și dacă nu s-ar bate cu ăla micul pe consolă. Când ajungi la 40 de ani și dai un purcoi de bani pe cel mai nou joc video și când îți faci prieteni virtuali ca să ai cu cine-l juca, știi că în corpul ăsta de bărbat lipit de scaun trăiește încă adolescentul care juca, odată, World of Warcraft sau Counter-Strike.
Tipul ăsta de bărbat nu este unul pe care să-l anunți, să zicem, că va fi tată. Sau să-l pui să aleagă între tine, copil și PlayStation.
Îți pierzi nopțile la Catan sau Activity, când poți face ceva mai productiv cu viața ta
Cred că există și o variantă feminină pentru tipul de mai sus, cu nasul lipit de monitor. Ți-o spun pentru că aș putea fi eu, în urmă cu ceva ani. Tipa pasionată de boardgames, care organizează adevărate campionate la ea acasă sau în cele ale prietenilor. Dacă ai fi și tu așezat la casa ta, nu ți-ai mai pierde zielele cu prostii din astea. N-o zic eu, ci adulții responsabili din jurul meu, care nu-nțeleg ce-i aia Catan, Activity, Bang sau Saboteur.
Sunt doar niște denumiri noi, până la urmă, ale jocurilor de rummy sau canastă cu care pierdeau nopțile și părinții tăi, uitând că mai ești și tu în casă, treaz, la două noaptea. Că tocmai asta zic, poți să ai și doi copii pe lângă tine și tu doar la asta să te gândești: cu cine să-i lași ca să te vezi cu prietenii în weekend, la un Catan interminabil? Mai nasol e când uiți că este doar un joc de societate și te oftici ca ultimul țânc. Nu cred că s-a inventat un nume pentru sindromul ăsta.
Ești ăla care se plictisește repede și propune distracții alternative
Nu poți sta singur și nici locului. Sunt genul și știu ce-ți spun. O zi goală de activități distractive e o zi pierdută, așa că am această boală: să-mi găsesc o distracție, ca-n copilărie. Un suferind de sindromul Peter Pan nu se va mulțumi să stea în casă și să citească o carte sau să se plictisească cu partenerul făcând nimic. Ideea e că trebuie să ieși din casă, să te vezi cu lumea, să simți că trăiești, liniștea te omoară încet.
De sărbători, vei fi ăla care-și va suna foștii colegi de liceu, să vă vedeți în orașul de baștină, când îți vei vizita părinții. Pentru că, da, ai rămas la stadiul de adolescent, iar oamenii ăștia sunt cel mai frumos lucru care ți se poate întâmpla. Și tot tu ești ăla care vine cu idei memorabile pentru Revelion, când toți ai tăi vor doar să stea la un pahar de vorbă.
Tu vrei o zi pe pârtie, vrei bal mascat, vrei artificii sau o fugă până la Veliko Târnovo.
Ai hobby-uri copilărești, care ar face-o pe maică-ta să se uite strâmb la tine
Știu că nu e nicio noutate, dar eu am descoperit recent cărțile de colorat pentru relaxare. O terapie antistres pentru adulți, care pe mine m-a cucerit tocmai pentru că asta îmi plăcea să fac și când eram mică. Să colorez, să desenez sau să modelez figurine din plastilină. Îmi imaginez fața maică-mii, dacă m-ar suna să mă întrebe ce fac, iar eu i-aș zice firesc: „Colorez!“ Ar fi aceeași pe care a făcut-o când m-a văzut că mă uit la „South Park“, eu, om în toată firea.
Pe vremea ei, femeile erau mame și aveau grijă de casă, nu-și pierdeau vremea la schi, iarna, sau la tenis și paddleboarding, vara, cum fac eu. Dacă și tu ai vreo pasiune care se înscrie în genul „nu-ți mai vine mintea la cap“, e clar că Peter Pan is alive and kicking.
Nu ai vreun ban economisit, pentru că, pentru tine, nu există mâine
Eu sunt aia care, mult timp, n-a avut niciun ban pus deoparte. Asta pentru că anul ăsta m-am hotărât să fiu adult și să fac ce aud la toți în jurul meu. Să mai și strâng, nu doar să cheltuiesc. Însă mult timp, spărgeam tot ce încasam. Câștigam mai mult, cheltuiam mai mult, nici gând de pus la saltea. Vacanțe, plecări în weekenduri, intrări la Therme, spart banii pe la piscine, concerte, chiar și cluburi.
Un adult nu face așa, el pune deoparte și pentru zile negre, că, vorba ălora bătrâni, nu știi ce te poate lovi. Gândirea asta veșnic optimistă, ca a mea și a lui Peter Pan, că trebuie să te simți bine acum și aici, te seacă de bani. Eu îmi golesc buzunarele prin vacanțe sau aiurea, ca să mă simt bine, în timp ce prietenii mei își renovează case sau își iau mașini de nșpe mii de euro. Și chiar nu știu cine este mai câștigat.
Până una, alta, te las cu asta, chiar așa, în engleză: „We don’t stop playing, because we grow old. We grow old, because we stop playing.”
