Unul dintre primele studii care au investigat modurile în care pandemia de Covid-19 îi afectează din punct de vedere psihic pe copii s-a făcut chiar în provincia Hubei, unde a apărut virusul. Studiul publicat în aprilie, anul trecut, a inclus 2.330 de școlari, care au stat izolați, în medie, timp de 33,7 zile. După această perioadă, 22,6 la sută dintre ei au prezentat simptome de depresie și 18,9 la sută au avut semne de anxietate.
Pe măsură ce timpul a trecut, izolarea și-a spus din ce în ce mai mult cuvântul asupra celor mici, iar în luna septembrie a fost publicat un studiu mai extins despre efectele psihice ale pandemiei asupra copiilor, realizat de către Asociația Save the Children. Peste 13.500 de copii și 31.500 responsabili legali ai acestora din 46 de țări au fost parte din acest proiect.
Videos by VICE
Studiul a ajuns la concluziile că mai mult de opt din zece copii au înregistrat o creștere a emoțiilor negative și că într-o treime dintre familiile supuse studiului, un adult sau un copil a raportat un act de violență conjugală. De asemenea, copiii au spus că violența a crescut în perioada în care școlile au fost închise.
Iată, așadar, câteva sfaturi sau metode de abordare și gestionare a anxietății celor mici, dar și a anxietății tale, ca părinte.
„Copacul monstru”
Copiii au devenit anxioși în timpul pandemiei pentru că, la fel ca adulții, au nevoie de contact uman, de joacă, de râs, de mișcare, de activități pe care înainte de pandemie le făceau împreună cu prietenii sau cu colegii. Pe lângă faptul că a dispărut o activitate în sine, mai important e că a fost sabotată nevoia de apartenență a copilului la un grup. Așa s-a instalat pentru fiecare dintre ei anxietatea.
Anxietatea trebuie întâi identificată, apoi gestionată potrivit. Nu te poți lupta cu o umbră; trebuie s-o scoți la lumină și să te uiți la ea.
Prima tendință a oricărui părinte e să-l ferească pe copil de evenimentele care o produc. Această abordare însă doar amână soluția și, pe termen lung, crește suferința, căci copiii nu pot fi feriți la infinit. Calea mai potrivită e ca ei să învețe câteva mecanisme de adaptare și, cu ajutorul acestora, să gestioneze anxietatea.
Devine important, prin urmare, să-i explici copilului ce se întâmplă, adaptând această discuție la vârsta celui mic. El trebuie ajutat să înțeleagă de ce sunt necesare izolarea sau purtarea măștii, să înțeleagă ce are el însuși de făcut pentru a ajuta la oprirea acestui virus, să fie asigurat că perioada o să se termine și că trebuie să se încreadă în medici.
În același timp, trebuie să-i vorbești de câte ori e neliniștit și să-i răspunzi cu atenție și răbdare la toate întrebările. Evitarea răspunsurilor doar îi accentuează anxietatea.
Pentru cei mai mici, o formă bună de punere a problemei e sub forma poveștii. Face și el parte din lupta Binelui împotriva Zmeului cel rău, doar că, în loc de paloș, Făt Frumos are acum arme magice săpunul și masca, iar grupul lui de prieteni a crescut la unul mare de tot, care luptă împotriva virusului.
Pasul al doilea e să fie ajutat să-și gestioneze anxietatea. O metodă foarte bună e de a-l pune pe copil să deseneze ceea ce îl sperie. Ei desenează de obicei fie monstruleți, fie forme încâlcite și înnegurate.
Un copil cu care am lucrat în această perioadă a desenat, în prima zi, un copac-monstru, viu, cu ramuri agresive și înspăimântătoare, care te puteau înhăța dacă te apropiai, și o scorbură mare în trunchi.
Am încercat apoi să ne imaginăm că ne apropiem de copac și că ne uităm prin scorbură înăuntrul lui, apoi am intrat înăuntru și tot așa până când copacul a devenit prietenos.
Asta nu înseamnă că anxietatea va trece definitiv, ci că micuțul va înțelege cum să se descurce mai bine cu ceea ce i-o provoacă. E ca în povestea cu omul care se apropie de un înțelept care pescuia și îi spune că-i e foame. Înțeleptul îi spune că îi va de mâncare, dar că mai bine pentru el ar fi să-l învețe să pescuiască.
Părinții trebuie, la rândul lor, să-și stăpânească propria anxietate atunci când sunt în preajma celor mici. Copiii preiau extrem de ușor emoțiile celor mari și le amplifică. E cunoscut faptul că părinții fucționează pentru copil ca mediu de siguranță.
Cel mic face cu mai multă încredere și curaj un lucru dacă e de față unul dintre părinți. El se va lupta mai bine cu anxietatea dacă mama sau tatăl lui vor fi lângă el.
„Umbra unui câine mare”
Ana, o fetiță de 9 ani, i-a spus mamei ei cam așa: „Mă simt ca și cum mă urmărește permanent umbra unui câine mare”. Când părintele aude asta, trebuie să știe să-l ajute pe copil cu această „umbră”.
Mama Anei a învățat mai întâi să-i vorbească fetiței despre asta, apoi a reușit să construiască cu Ana umbra unui țarc în care umbra câinelui să fie închisă. Apoi a citit despre dresajul de câini și a ajutat-o pe Ana să mai îmblânzească umbra. Iar de Crăciun i-a dăruit fiicei ei un pui de Terra Nova.
Practic, mama a ajutat-o pe Ana să câștige fiecare bătălie pe rând, zi de zi, rezolvarea problemei nu s-a petrecut peste noapte. Întotdeauna sunt progrese, dar mai sunt și zile proaste, când anxietatea nu pare că va trece. Copilul trebuie lăudat și încurajat în orice situație.
Un alt lucru important e să-i ceri copilului cât mai puțin în perioade de criză, cum e aceasta. Anxietatea e modul cu care omul răspunde la stres și pandemia deja le creează celor mici o apăsare uriașă. Așadar, ar fi foarte bine ca părinții și profesorii să ceară mai puține lucruri de la copii în această perioadă.
Deseori îi privești ca pe niște adulți în miniatură, „funcționând” cu toate „rotițele” celor mari. Nu e deloc așa. Copiii se apără mult mai greu de stres, mai ales dacă sunt lipsiți de sprijinul părinților.
În terapie, îi învăț adesea pe copii, dar și pe adulți, să redefinească eșecul. De regulă, oamenii numesc eșec ceva ce a ieșit prost conform unui sistem prestabilit. Totuși, dacă faci ceva cât de bine poți tu, nu înseamnă neapărat că ai înregistrat un eșec. Nu ar trebui să definești insuccesul ca pe-o măsură a celorlalți, cât mai degrabă în funcție de posibilitățile și de eforturile depuse. De aceea, e important să-i feliciți pe copii și atunci când încearcă, nu doar atunci când o scot la capăt cu bine.
Legăturile cu ceilalți copii sunt esențiale pentru echilibrul psihoemoțional al celui mic și trebuie menținute cât mai mult posibil, chiar și în pandemie, cu asumarea măsurilor de siguranță. Intervenția psihoterapeutică pe care oricine o poate face (și mai ales un părinte) e să transforme orice chestiune negativă și apăsătoare într-una pozitivă și dinamică.
De pildă, un copil era încă îngrijorat, după vreo patru luni de la începutul pandemiei, răstimp în care aproape nu s-a putut vedea cu prietenii și colegii lui de joacă. Se întreba dacă nu cumva aceștia îl vor uita și dacă, atunci când aveau să se vadă din nou, se vor mai juca cu el.
L-am întrebat pe micuț dacă lui îi era dor de prietenii lui. A dat hotărât din cap că „da”. „Dacă ție ți-e dor de ei, nu crezi că și lor le e dor de tine? Oare nu le-o fi și lor teamă că tu n-ai să te mai joci cu ei?”, l-am întrebat. S-a gândit câteva secunde și apoi a răspuns: „Ba da”. „Păi, atunci cred că ar fi bine, după ce terminăm ședința, să-i suni și să-i liniștești. Să le spui că ți-e foarte dor de ei și că de-abia aștepți să vă jucați din nou împreună.”
Când chiar nu e posibilă întâlnirea cu ceilalți copii, părinții trebuie să se transforme în parteneri de joacă. Știi stările de bine și de nepăsare față de tot ce era rău pe care ți le amintești de când erai copil? Jocul era cel mai important ingredient al acestor stări, pentru că reprezintă o evadare naturală din realitatea care, mai ales în zilele noastre, poate fi urâtă. Nu există terapie mai bună decât prezența unui părinte vesel, liniștit și încrezător.
Elena Corina Georgescu e psihoterapeut specializat în hipnoză clinică şi terapie ericksoniană. Urmărește-o și pe Facebook.
