Concepția medicală asupra bolilor psihice la femei s-a schimbat de-a lungul timpului, dar timp de zeci de ani, reprezentările artistice (preponderent semnate de bărbați) au rămas surprinzător de consecvente: păr ciufulit, vorbire incoerentă, ochi sticloși, nuditate în contexte nepotrivite. Timp de secole întregi, bărbații au reinterpretat bolile psihice drept ceva romantic, sexy, chiar. Bazate pe diagnosticele depășite de „isterie” reprezentările bărbaților despre bolile psihice de care suferă femeile au pus într-un con de umbră poveștile muzelor lor (care de multe ori nu și-au dat consimțământul să joace acest rol).
Nu e deloc o coincidență că Ofelia din Hamlet se mulează perfect pe stereotipul ăsta. Felul în care e caracterizat personajul i-a influențat profund pe primii psihologi. „Toți doctorii de boli psihice care au ceva experiență trebuie să fi văzut multe Ofelii”, scria d-rul John Charles Bucknill, președintele Asociației Medico-Psihologice din Marea Britanie în 1859. D-rul Hugh Diamond, administratorul secției de femei de la Azilul Comitatului Surrey, chiar își costuma pacientele în Ofelia pentru fotografii; cea mai celebră dintre imaginile astea înfățișează o pacientă a azilului înfășurată într-o mantie, cu o coroană de lauri pe care el i-o așezase pe cap. Doctorul Diamond folosea la terapie portrete ale pacientelor sale – se credea că fotografiile le-ar putea „șoca” pe paciente astfel încât să-și revină. Teoria era că dacă erau confruntate cu propriile chipuri își reveneau la realitate. Actrițele care o jucau pe Ofelia erau, la rândul lor, încurajate, să viziteze aziluri în care să vadă „Ofelii” la ele acasă, probabil pentru inspirație artistică.
Videos by VICE
Unul dintre locurile în care actrițele, studenții la medicină, artiștii, modenii și alți gură-cască puteau să observe femei isterice era la Spitalul Pitié-Salpêtrière din Paris. La momentul respectiv, isteria era definită drept boala organelor reproductive. Dorințele excesive – de sex și/sau nașteri – erau considerate cauza probabilă a bolii. Decepțiile amoroase, schimbările de dispoziție și izbucnirile emoționale erau simptomele recunoscute la scară largă. Printre tratamentele recomandate se numărau călăria și nașterile. Medicul Jean Martin Charcot, director la Salpêtrière și părintele neurologiei, a fost unul dintre primii medici care-au susținut că isteria își are originile în creier, nu în vintre. Dar până și cercetările lui asupra bolii au fost foarte sexualizate.
În fiecare marți, Charcot își prezenta pacientele, precum un îmblânzitor de lei la circ. Pacientele spasmodice primeau pălării cu pene lungi, care zvâcneau nebunește la fiecare tremur. Pacientele cu isterie erau supuse unor „experimente” care semănau mult mai mult cu spectacolele de hipnoză decât cu orice formă de medicină reală. Charcot le juca pe pacientele isterice cum ar cânta cineva tema din Jurassic Park la clavietă și le inducea crize de isterie la comandă. Dacă pacienta nu se comporta isteric, conform așteptărilor, risca să fie aruncată în populația generală de femei așa-zis nebune, a căror rată de vindecare era sub 10%.
Un „sketch” foarte apreciat de interniștii din spital și povestit de Asti Hustvedt în cartea sa, Medical Muses se numea „mariajul în trei”. În cadrul acestuia, pacienta isterică era hipnotizată și „i se spunea că fiecare parte din corpul ei, jumătatea stângă și jumătatea dreaptă, are propriul soț și i se amintea că e de datoria ei să le fie fidelă amândurora”, scrie Hustvedt. Apoi, cei doi soți pipăiau fiecare partea care li se cuvenea, ceea ce pacienta primea cu „deosebită plăcere”, conform unuia dintre pipăitori. „Dar dacă unul îndrăznea să atenteze la partea celuilalt, atunci să te ții! Când m-am aventurat prea departe, am fost pălmuit răsunător.” Indiferent de disconfortul fizic sau psihic pe care l-ar fi suferit femeile de la Salpêtrière, asta trecea pe locul doi, după spectacolul conferințelor de marți și de excitația pe care o oferea gradul lor de sugestibilitate.
Charcot s-a asociat și cu artistul Paul Richer, pentru a documenta ipostazele prin care trece o isterică în timpul crizelor, printr-o serie de gravuri. Aceste lucrări artistice erau produse nu doar din observațiile lui Charcot, ci și din reprezentările extazului religios în arta medievală timpurie. În prefața cărții pe care a semnat-o împreună cu Richter, despre ipostazele isteriei, Charcot trasează o legătură între Sf. Ecaterina din Sienna și istericele din vremurile sale, în încercarea de a crea o așa-zisă teorie „universală” a isteriei. Multe dintre ipostaze erau, evident, surprinse în momente de semi-nuditate.
Diagnosticul de isterie a ieșit din uz în secolul XX, parțial datorită activismului feministelor și al militanților pentru sănătate psihică, dar mitologia romantică a femeii bolnave psihic a rămas absolut neatinsă. Filmul a devenit domeniul predilect al unei figuri de duzină – femeia tragică, superbă, care se luptă cu cine-știe-ce formă profund genizată a unei boli psihice. În cele ce urmează, o să mă refer la ea drept Fata Tristă, Sexy și Blestemată.
În Hollywood-ul anilor de după al Doilea Război Mondial Fata Tristă, Sexy și Blestemată era folosită la liber în filme precum Vertigo și Lilith, în care atractivitatea femeii era echivalentă cu soarta ei sumbră și predestinată. „Șpilul e că e superbă”, explică Jamie Loftus, co-prezentatoare a podcast-ului Bechdelcast, atunci când o întreb despre arhetipul ăsta. „E așa tristă, dar e superbă. Se-ntâmplă vreodată să fie salvat un personaj bolnav psihic care nu e atrăgător? Primește personajul ăla suficientă atenție în poveste sau de la vreun alt personaj din film?” Filmele astea sunt mai degrabă despre bărbații care iubesc o Fată Tristă, decât despre boli psihice, pe bune. De exemplu, la începutul filmului Vertigo, personajului lui James Stewart i se spune că regina zăpezii cea blondă din viața sa e posedată de spiritul bunicii sale sinucigașe. Stewart nu-i deloc deranjat de diagnosticul ăsta complet dement. Mai degrabă, se-ndrăgostește atât de tare de eroina sa blestemată încât o transformă pe următoarea sa prietenă după asemănarea sinucigașei precedente.
Fetele Triste, Sexy și Blestemate sunt mai degrabă niște puzzle-uri decât niște personaje bine dezvoltate. La fel ca istericele de pe vremuri, sunt o colecție de simptome și-o imagine apetisantă. „În general, filmele preferă să se uite la femei în loc să le analizeze – mai puțin atunci când doamna în cauză e (cel puțin la prima vedere) nițel dusă”, scrie Terrence Rafferty în cronica sa la A Dangerous Method. Rafferty susține că filmul ca mediu tinde să se preocupe mai mult de monologul intern al unei femei frumoase doar când aceasta e nebună și să-i pese de nebuni doar dacă sunt femei frumoase. Exemplele pe care le citează le include pe Olivia de Havilland în The Snake Pit, Jessica Lange în Frances, Naomi Watts în Mulholland Drive și Natalie Portman în Black Swan.
„Unele dintre femeile cu probleme psihice din film primesc tratament corespunzător – atât psihiatric, cât și cinematografic – pe când multe nu-l primesc”, susține aceasta, „dar chiar și-atunci când analiza dă greș, rămâne privitul.”. Loftus e de acord cu argumentele lui și amintește de estetica onirică din Sinuciderea fecioarelor drept exemplu marcant. „Filmul e un mediu vizual și trebuie să arate într-un fel”, spune ea. „Dar întotdeauna o să arate prea frumos. Sinuciderea fecioarelor arată prea frumos. E foarte străveziu… există o grămadă de rozuri de-nceput de ani 2000 în el, cadre în ralenti și o coloană sonoră cu muzică indie. N-ar trebui să asculți The Shins în timp ce vorbești despre boli psihice.”
Citește și Prima femeie care a deturnat avioane
Tendința de a ne concentra pe „privit” continuă până-n ziua de azi și s-a extins și în alte medii: serialul produs de Netflix 13 Reasons Why, care a apărut la începutul anului, contextualizează anume abuzul sexual la care e supusă o fată (cu tot cu sindromul de stres post-traumatic și sinuciderea care i se-ntâmplă după) drept o căutare de comori pentru protagonistul masculin. „În loc să arate finalul tragic al unei vieți, vedem cum o școală devine captivată de drama unei sinucideri”, scrie Alexa Curtis în Rolling Stone.
Există, evident, și portretizări ale bolilor psihice suferite de femei care nu se încadrează în stereotipurile care-ar fi trebuit să moară odată cu diagnosticul de isterie. Iar când femeile care se luptă cu boli psihice își spun singure poveștile, pot să aducă niște nuanțe nemaivăzute pe tema asta. În cea de-a doua jumătate a secolului XX, multe femei bolnave psihic au preluat controlul asupra propriilor povești prin memorialistică. Romanul semi-ficțional al Sylviei Plath, Clopotul de sticlă, poeziile lui Anne Sexton și cărți precum Prozac Nation de Elizabeth Wurtzel sau The Center Cannot Hold de Elyn Saks au documentat experiențele la prima mână; aici, femeile au reușit să se elibereze de constrângerile tropului vechi de secole al Ofeliei și să-și impună propriile povești în propriile cuvinte.
Citește și Sunt o femeie care vrea mereu atenție și e o prostie să-mi zici că-s nebună
Operele rezultate le permit, în sfârșit, femeilor, să fie autoare ale propriilor experiențe: în cartea de memorie a Susannei Kaysen, Girl, Interrupted, de exemplu, aceasta luptă împotriva diagnosticului de tulburare de personalitate de tip borderline și a internării în spital. Deși recunoaște că avea nevoie de ajutor și că era, după propriile spuse, „nebună”, nu le face viața ușoară doctorilor care-i răpesc autonomia. Un capitol intitulat „Îl crezi pe el sau mă crezi pe mine” e dedicat demonstrației că doctorul ei a mințit când a spus că a stat trei ore de vorbă cu ea înainte de a recomanda internarea. Pe măsură ce numărul de femei care scriu sau își produc propriile seriale și emisiuni crește, reprezentarea experiențelor acestora se va îmbunătăți. „Din ce-am văzut eu, Lady Dynamite e punct ochit-punct lovit”, spune Loftus despre comedia semi-autobiografică a Mariei Bamford de pe Netflix. „Chiar dacă reprezentarea e haioasă, maniacală, măcar e prezentată ca un proces, nu ca o etapă.”
Bolile psihice nu sunt o etapă. Pot să fie haioase, dureroase, scârboase – se aplică un număr infinit de etichete. („Sexy” nu e o etichetă bună.) E un subiect extrem de profund. Oricine-a citit Girl, Interrupted, înțelege că viața lui Kaysen nu-nsemna doar coronițe de flori și priviri în gol. Pacientele isterice de la Salpêtrière n-au apucat să-și spună poveștile și, în schimb, au fost reduse la rolul de actrițe în povestea altcuiva despre presupusa lor „nebunie”. Când femeile preiau controlul asupra propriilor povești, adevărul iese la iveală în plină glorie non-sexy și amestecată. Iar ăsta e, în sine, un tip de frumusețe.
