După ce a început carantina, VICE UK le-a propus un proiect câtorva dintre fotografii lor preferați. Le-am cerut niște eseuri foto care să reflecte timpurile în care trăim – blocați în casă, fără să avem voie să ieșim decât pentru cumpărături și nevoi urgente.
Al optulea proiect e al lui Lauren Maccabee, care a descoperit că tatăl ei are cancer cu o săptămână înainte de carantină și, în următoarele săptămâni, a documentat timpul petrecut împreună cu el.
Videos by VICE
Mai jos mi-a împărtășit cum a decurs perioada asta pentru ei.
Cu o săptămână înainte să înceapă carantina, tata a fost diagnosticat cu cancer intestinal. Eram în vizită pe timpul weekendului, în plină distanțare socială, așa că nu l-am putut îmbrățișa când am aflat diagnosticul. M-am așezat pe podea în hol, mi-am cuprins genunchii cu brațele și am plâns.
Cancerul era în stadiul 3 și era curabil. Trebuia să facă vreo patru runde de chimioterapie ca să scadă tumoarea, după care urma să fie operat. Era sănătos și în formă, la doar 58 de ani. Totul urma să fie bine. Am început să documentez evenimentele.
Pe atunci, anxietatea legată de coronavirus era foarte mare – și anxietatea legată de pacienții cu cancer era și mai mare, pentru că persoanele cu un sistem imunitar slăbit aveau șanse mai mari să contracteze COVID-19.
La începutul lunii aprilie, cu două zile înainte ca tata să înceapă chimioterapia, temperatura i-a crescut la 38 de grade. Medicii erau convinși că are coronavirus, dar el nu ieșise din casă de două săptămâni, așa că nu prea avea cum. Pe atunci nu existau teste de COVID pentru pacienții cu cancer, deși aceștia aveau nevoie disperată de ele. Au trecut trei săptămâni. Se pare că temperatura ridicată avea legătură cu infecțiile, nu cu coronavirus.
Pe atunci nu știam asta. Am analizat situația zile în șir și am încercat să ne păstrăm calmul. Fotografiile cu tata din acest articol au fost realizate în perioada respectivă.
Faptul că tratamentul lui era amânat încontinuu ne-a stresat enorm. Zilele păreau fără sfârșit. Știam că avea nevoie de chimioterapie cât mai repede posibil. Nu se găseau teste pentru coronavirus.
Doctorii au decis să-l interneze pentru o operație de urgență și să-i pună o pungă pentru colectarea reziduurilor din intestine.
Ideea era că asta ar reduce riscul de blocaj în intestine, care poate amenința viața. Tata trebuia să facă operația, să se recupereze în două săptămâni și apoi să înceapă chimioterapia.
Însemna că pierdem o lună, dar n-aveam încotro. Din cauza pandemiei, n-am putut să-l vizităm pe tata la spital. Am stabilit că vom comunica prin videocall-uri.
A fost o operație majoră și n-a decurs conform planului. Intestinele tatei au înghețat – o reacție care are loc uneori în cadrul acestui tip de operație. Corpul lui respingea mâncarea și nu funcționa. Era incredibil de bolnav și nu putea comunica cu noi. N-am putut nici să-l vizităm, nici să vorbim cu el. I s-au administrat multe medicamente pentru durere și mânca doar alimente lichide, printr-un tub. Asta a durat zile în șir.
O săptămână mai târziu, lucrurile mergeau prost. Tata era grav bolnav și depindea de morfină ca să suporte durerile. După ce n-am vorbit o săptămână, în sfârșit a reușit să ne sune. Eram în sufragerie, iar mama a venit jos și mi-a dat telefonul. Când i-am auzit vocea, am avut un atac de panică.
După două săptămâni în spital, l-au externat. Nu ieșise din camera lui și nici nu avusese vizitatori. Slăbise zece kilograme în spital. Spitalul nu avusese proteinele necesare pentru el din cauza pandemiei. L-am ținut de mână tot drumul spre casă cu mașina. Am plâns amândoi în tăcere.
Când am ajuns acasă, era clar că ceva nu era în regulă. Era bolnav. Era slăbit și abia putea merge. Punga de colectare nu funcționa și nu avea cum să elimine reziduurile. N-ar fi trebuit să-l externeze. În noaptea aia, am plâns până am adormit. La ora 11 seara, am primit un telefon de la spital. O asistentă a anunțat-o pe mama că testul de Covid al tatei ieșise pozitiv. Contractase coronavirus în spital, deși fusese cazat în sectorul fără pacienți bolnavi de Covid. Am înghețat toți. Mi s-a făcut rău. A doua zi, tata a fost internat din nou.
Următoarele zile au fost ca un nor de panică și anxietate. Tata intrase în spital sănătos și ieșise slăbit și terminat, plus diagnosticat cu Covid. Și toate astea fără să fi început încă tratamentul pentru cancer. Acasă, eu, iubitul meu și mama ne-am izolat toți, ca să nu luăm virusul în același timp. Știrile anunțau că tot mai mulți pacienți cu cancer mureau din cauza întârzierii tratamentului pe timp de pandemie. Nu mai puteam procesa ce se întâmplă.
Ne-am testat cu toții de Covid și testul meu a ieșit pozitiv. M-am izolat de iubitul meu și de restul familiei.
Mai târziu, am primit un telefon de la medicul chirurg. Punga de colectare a tatei nu se integrase în organism și tata se simțea rău. Trebuia operat cât mai repede, altfel risca să moară. Operația a decurs bine, dar tata a rămas internat pentru recuperare, de data asta la sectorul cu bolnavi de Covid.
A fost externat în iunie, după aproape două luni în spital. Două luni în care n-am putut să-l vizităm. Era slăbit. Abia mergea, se dezechilibra. Dezvoltase niște ticuri dubioase de la stres.
După o vreme, a început să aibă dureri în zona unde fusese localizat cancerul. Temperatura îi oscila de la 34 de grade la 39, în decurs de o oră. Ceva nu era în regulă. Noaptea transpira și avea febră. Mama trebuia să schimbe cearșafurile în fiecare noapte. Erau pline de sudoare.
În iulie, tata a fost internat din nou. Era clar că infecțiile aveau legătură cu cancerul. A pierdut și mai mult în greutate. Spitalul i-a dat antibiotice și l-au scanat din nou.
Rezultatele au fost foarte proaste. Tata a aflat că cancerul lui devenise terminal cât timp a stat în spital. Din cauza întârzierii tratamentului, cancerul nu mai poate fi vindecat. Chimioterapia nu mai e o opțiune. Suntem total devastați.
Acum, tata e acasă și în sufragerie avem un pat de spital. Din cauza operației, are voie să mănânce doar mâncare bej fără gust și fructe și legume curățate de coajă. Doctorii și asistentele vin la noi regulat ca să-i administreze antibiotice și medicamente pentru durere.
Tata îi scrisese mai demult chirurgului o scrisoare în care i-a spus că e îngrijorat că va îngroșa numărul bolnavilor de cancer care mor din cauza tratamentului întârziat. Acum știm deja că așa se va întâmpla. E sfâșietor să știm că mii de familii sunt în aceeași situație ca a noastră.
Încerc să procesez ce se întâmplă și să accept situația. Ne-au zis că tata mai are de trăit zile sau săptămâni, nu se știe clar. Lumea ne-a fost dată peste cap. Totul a mers din ce în ce mai prost în ultimele cinci luni. Suntem furioși și îndurerați.
Tata e cel mai minunat bărbat pe care l-am cunoscut vreodată. E cel mai grozav. E blând, generos, sensibil și inteligent, cu un umor negru excelent. Știe să spună lucrul potrivit la momentul potrivit. E inteligent și are gusturi incredibile. Energia lui umple orice cameră în care intră. Are cele mai frumoase calități. E cel mai mișto tip de persoană care există și avem nevoie de oameni ca el în lume.
