„Britain’s Mindhunter” și-a primit porecla pe bună dreptate. Paul Harrison a lucrat în poliție timp de câteva decenii: a patrulat străzile, le-a făcut profilul unor criminali în serie, a fost ultras sub acoperire, ofițer de protecție și consilier de securitate la Ministerul Apărării și Curtea Regală de Justiție din Londra. Coperta cărții Mind Games – al 33-lea volum scris de el – conține chiar o declarație de la Martina Cole, supranumită regina genului true crime din Marea Britanie: „Analiză psihologică de excepție. Paul Harrison e maestrul genului true crime.”
Nu se întâmplă des ca ofițerii de poliție britanici de douăzeci și ceva de ani să fie invitați la Behavioural Science Unit a FBI-ului din Quantico, Virginia, sau să-l aibă ca mentor personal pe faimosul criminolog Robert Ressler. Până și cei mai groaznici criminali ai secolului 20 au respect pentru talentul lui Harrison. Ted Bundy l-a numit „tipul care intră în mințile noastre”. După ce a revenit în Marea Britanie cândva prin anii ’80, Harrison și-a folosit talentul pentru binele comunității și a lucrat în poliție. Puțini reușeau să facă profilul unui infractor așa ca el. „De ce ești atât de rece și lipsit de suflet?” l-a întrebat Peter Sutcliffe, cunoscut ca The Yorkshire Ripper, într-un interviu. „Pari complet indiferent. Îmi e frică de tine.”
Videos by VICE
CV-ul mult apreciat al lui Paul Harrison are un singur defect: e plin de minciuni.
La începutul anului 2019, jurnalistul Robin Perrie a participat la un talk la teatrul Tyne din Newcastle. Acesta conținea repertoriul obișnuit al lui Harrison: interviurile explozive cu Bundy, Sutcliffe, Jeffrey Dahmer și John Wayne Gacy, printre alții. În timpul ăsta, Perrie și soția lui s-au întors unul spre celălalt și s-au întrebat: E pe bune tipul ăsta, care e îmbrăcat mai degrabă ca un prezentator al unei emisiuni pentru copii? A fost o noapte suprarealistă care a reprezentat începutul unei investigații care s-a întins pe luni de zile și a fost publicată prima oară în The Sun, în iulie 2019.
Harrison nu are pregătire în cadrul FBI și nici n-a intervievat sute de criminali în serie. Conform investigației lui Perrie, prima călătorie a lui Harrison în Statele Unite a fost în 1999, pentru o expoziție despre Monstrul din Loch Ness. Investigația The Sun a atestat și că The Yorkshire Ripper nu și-a exprimat niciodată teama în prezența lui, deși povestea a fost repetată de nenumărate ori și a ajuns până și în celula de înaltă securitate a lui Sutcliffe. Ucigașul a trimis tabloidului o scrisoare scrisă de mână în care spunea: „Paul Harrison e un mare șarlatan, un escroc. Nu a corespondat niciodată cu mine și nici nu m-a vizitat. Trebuie expus, pentru că e un mare mincinos”.
Câteva zile mai târziu, cartea Mind Games a fost retrasă de pe piață și toate evenimentele publice programate de Harrison au fost anulate. Autorul a postat niște scuze pe Facebook, după care și-a șters profilul de pe toate rețelele sociale și a dispărut. „Acest monstru nu mai e al meu și nici nu e ce am vrut eu să fie. Am hotărât să renunț la tot. Nu am vrut decât să ajut victimele din toată lumea. Dar se pare că v-am dezamăgit pe toți și îmi pare rău”, susținea postarea apologetică.
Relația dintre escrocheria lui Harrison și indiferența publicului și a editurilor care l-au publicat a ridicat multe întrebări fără răspuns. De ce nu s-a deranjat nimeni înaintea lui Robert Perrie să-i verifice omului CV-ul atât de colorat? Și ce spune asta despre natura ficțiunii true crime și a industriei din jurul ei?
Când a apărut investigația, am simțit că am un deja-vu. În iunie 2018, am avut un schimb de e-mail-uri cu Harrison, în cadrul unei investigații despre povestea lui Bible John, care a ucis trei femei răpite din sălile de bal din Glasgow la sfârșitul anilor ’60. Prin 2013, găsisem cartea lui Harrison, Dancing with the Devil: The Bible John Murders. Teoriile despre identitatea ucigașului scoțian Zodiac Killer sunt variate, dar cartea nu susținea niciuna dintre ele. Harrison propunea ideea că un ofițer de poliție ar fi fost criminalul.
E imposibil să nu te uimească paragrafele lungi și poetice despre care autorul spunea că îi aparțin ucigașului. Mai ales dacă ai stat de vorbă cu polițiști pensionari din Glasgow care s-au ocupat de caz, așa cum am stat eu. Contrastul era prea mare.
În fine, nu ne-am sincronizat în vara respectivă. Harrison mi-a zis că scria scenariul unui film și avea de dus la capăt un turneu despre criminali în serie, dar m-a asigurat că o să continuăm discuția când se întoarce acasă. Nu mi-a mai scris. Abia peste un an am citit știrea în care era demascat ca escroc. Presa națională publicase numeroase articole despre el, ilustrate cu fotografii cu un bărbat de vârstă mijlocie, cu ochelari cu rame groase și vestă cadrilată.
Într-o după amiază din decembrie 2021, am format numărul unui agent FBI ieșit la pensie. Mark Safarik locuiește în Fredericksburg, Virginia, și, după o scurtă conversație, am sărit direct la subiect. Safarik a lucrat la FBI între 1984 și 2007 și a petrecut ultimii 12 ani ca profiler senior în cadrul Behavioral Science Unit.
Secția e compusă dintr-un grup mic de profesioniști. Fix asta l-a intrigat atunci când a fost abordat de reporteri în 2019. „Nu auzisem în viața mea de Harrison și îi știu pe toți colegii din secție. Cine naiba mai era și ăsta?”
Înainte să tragă concluzii pripite, Safarik s-a gândit să verifice. Poate că existase un Paul Harrison și nu știa el. Rezultatele au fost unanime. Nimeni de la FBI nu auzise de el.
Behavioral Science Unit a FBI-ului a fost înființată în 1974 cu scopul de a investiga cazurile de omucidere și viol în serie. În ultima jumătate a deceniului, mai mulți agenți – printre care John Douglas și Robert Ressler – le-au luat interviu mai multor criminali în serie ca să înțeleagă un domeniu care era pe atunci total nou. Ideea acestui domeniu era analizarea tuturor detaliilor unei crime în scopul creării unui profil psihologic al criminalului, de la vârstă, până la rasă, clasă socială și istoria joburilor lui.
Nici până azi nu s-a dovedit că această știință ar fi eficientă. „Atunci când cauți persoana care a ucis și a mutilat pe cineva pe un acoperiș, nu ai nevoie de un criminalist care să-ți spună că sunt șanse mari ca vinovatul să fie tipul cu probleme psihice care locuiește cu tatăl lui la etajul patru al clădirii”, a scris Malcolm Gladwell într-un articol din 2007. Pe la jumătatea anilor nouăzeci, The British Home Office a analizat 184 de crime ca să vadă de câte ori au reușit criminaliștii să găsească ucigașul prin crearea unui profil. A funcționat doar pentru cinci din cele 184 de cazuri, adică 2,7 la sută…
Și totuși, cultura pop contemporană e plină de personaje fictive care sunt experte în subconștientul criminalilor. Numai John Douglas a scris câteva autobiografii care au servit drept inspirație pentru cel puțin patru personaje iubite, printre care Jack Crawford din Tăcerea Mieilor și Holden Ford din Mindhunter.
Pe scurt: publicul adoră astfel de povești. Procesul de profilare conferă fascinației pentru criminali în serie o aură intelectuală și respectabilă. Sugerează că nu e doar o plăcere vinovată, ci are în spate multe informații psihologice interesante.
În domeniu mai sunt și alți escroci ca Harrison. Safarik mi-a zis că mai mulți foști agenți FBI și-au umflat CV-urile și realizările în presă. „Știm că nu are cum să fie adevărat. E clar că nu ai lucrat în profilare dacă îți permiți să faci astfel de declarații. E neprofesionist și imoral”, a zis el.
Cu cât sapi în universul extins al lui Paul Harrison, cu atât descoperi mai multe nereguli. Nici măcar detaliile biografice nu sunt valide. Într-adevăr, Harrison a lucrat ca ofițer de poliție, dar a renunțat în martie 1999, după cum mi-a confirmat Poliția din Northamptonshire.
Născut la începutul anilor ’60, și-a petrecut copilăria în Carlisle, un orășel din nordul Angliei, terorizat de un tată abuziv (după cum scrie în Mind Games). Înainte să devină expert în criminali în serie, Harrison era interesat de mistere nerezolvate, de OZN-uri și de echipa locală de fotbal, Carlisle United.
Revelațiile din 2019 n-au fost primele care îi puneau la îndoială autenticitatea. Cu trei ani în urmă, ziarul The News & Star a publicat reportajul Brought to book – the man who’s meant to be dead, scris de corespondentul lor sportiv, Jon Colman. Acesta spunea, cu umor, povestea unui pasionat de fotbal care își înscenase propria moarte la începutul deceniului.
În august 2010, în inbox-ul purtătorului de cuvânt al ramurii londoneze a echipei Carisle United a apărut un e-mail de la „o firmă de consultanță” care îl informa pe acesta despre „decesul lui Paul Harrison”, care murise în urma unui infarct la un sit arheologic din Egipt în luna aceea. Harrison era un personaj cunoscut în baza de fani Carlisle United, pentru că scrisese trei cărți despre echipa de fotbal. Mesajul vorbea despre relația stricată dintre autor și clubul sportiv (deja începuseră licitațiile pe drepturile de autor asupra unora dintre fotografii), cât și despre sănătatea șubredă a scriitorului.
Patru luni mai târziu, s-a publicat o nouă carte despre legenda Leeds United, Billy Bremner. La evenimentul de lansare a cărții Keep Fighting a fost prezent și Paul Harrison, mare fan Leeds. În următorii nouă ani, Harrison a publicat mai multe cărți despre sport și true crime, inclusiv o biografie a legendei Leeds Albert Johanneson.
Când am vorbit cu Jon Colman, mi-a zis că prima lui reacție la farsa lui Harrison a fost scepticismul. Cei doi nu erau apropiați, dar se întâlniseră de câteva ori înainte de așa-zisul deces al lui Harrison. „Am scris un articol și i l-am trimis pe adresa de e-mail. Am primit un răspuns în care spunea că nu vrea să comenteze. Era clar de la el, dar nu am putut dovedi asta la momentul respectiv.”
Colman își dorește să fi început investigația despre Harrison mai devreme, când a circulat vestea falsă despre moartea lui. „Spre rușinea mea și a tuturor reporterilor, nimeni n-a investigat situația. Ca jurnalist, mă uit acum la caz în retrospectivă și mi se pare incredibil.”
Pentru editorul Neil Nixon, moartea lui Harrison a fost un șoc. Acesta i-a scris și necrologul. Ambii împărtășeau pasiunea pentru echipa Carlisle United și pentru paranormal. În 2019, după ce s-a răspândit vestea despre escrocheriile lui Harrison, Nixon a fost amuzat, ca și atunci când a aflat că vechiul lui prieten era, de fapt, în viață.
„Simt compasiune pentru el. Îl vor urmări consecințele alegerilor lui pentru tot restul vieții, pentru că dovezile online îi urmăresc pe oameni mai mult decât în trecut, înainte să existe internetul”, mi-a scris Nixon într-un e-mail.
Luni de zile am încercat să contactez Urbane Publishers, editura care a lansat Mind Games în 2018. După ce au retras cartea, au publicat o declarație în care au zis că vor dona toate profiturile unor organizații caritabile, conform unui articol din The Guardian. La sfârșitul lui 2021, am contactat un fost angajat al companiei care se închisese chiar în primăvara acelui an. Au înțeles de ce eram interesat de fostul lor reporter, dar n-au vrut să comenteze nimic. Nu mai auziseră nimic de el și nici nu-i interesa.
Domeniul true crime a fost mereu populat de escroci de diverse nivele. Nici măcar capodopera lui Truman Capote, In Cold Blood, nu poate fi descrisă drept non-ficțiune. La finele anului 2021, The Guardian a publicat o investigație despre viața și minciunile autorului de true crime francez Stéphane Bourgoin. La fel ca Harrison, acesta susținea că a lucrat cu FBI-ul și că a intervievat numeroși criminali în serie cunoscuți. La fel ca Harrison, s-a folosit de statutul de profiler ca să mențină iluzia vie cât mai mult timp.
Deși Harrison a avut mereu o bază mare de fani, n-a fost niciodată la fel de faimos ca echivalentul lui francez. Când am contactat Nielsen Book Search, un purtător de cuvânt mi-a confirmat că Mind Games a vândut doar șase sute de exemplare hard cover. Prin comparație, cartea cea mai bine vândută a lui Harrison, Hunting Evil, scrisă în 2008 în colaborare cu faimosul criminalist David Wilson, s-a vândut în 19 mii de exemplare. Se pare că nici măcar succesul serialelor și emisiunilor despre criminali în serie n-au reușit să afecteze vânzările cărților true crime. Statisticile Nielsen arată că 2019 a fost cel mai profitabil an pentru industria cărților true crime (7,5 milioane de lire).
Dar pare că Harrison n-a făcut asta doar pentru câștiguri financiare. Inventate sau nu, interviurile lui cu criminali prezintă un adevăr mai larg. Ucigașii lui nu sunt niște ostracizați romanțați, ci niște personaje sinistre și triste. Charles Manson se descrie singur ca „o bășină urât mirositoare care nu vrea să dispară odată”. John Wayne Gacy ne întreabă dacă vrem să trecem de porțile iadului, după care ne servește mai multe pagini de clișee pure.
Harrison și-a modelat personajele după el însuși. Într-un interviu din 2018, subliniază originea relației lui cu Reggie Kray, unul dintre gemenii Kray, cei mai notorii gangsteri din Londra din anii ’60. Harrison spune că Kray l-ar fi contactat la începutul anilor ’90, după ce autorul și-a publicat prima carte de true crime, un studiu despre Jack the Ripper. I-a propus să scrie autobiografia gemenilor, dar viața le-a pus obstacole în cale. Harrison susține că nu a putut accepta din cauză că încă lucra în poliție și superiorii lui nu ar fi permis așa ceva.
Conform spuselor lui Harrison, el și Kray s-au întâlnit în august 2000, după ce infractorul și-a ispășit pedeapsa de 33 de ani de închisoare. „Atunci mi-a zis că sunt scriitorul lui preferat de true crime și că sunt singurul polițist pe care îl respectă.” Freddie Foreman, fosta mână dreaptă a fraților Kray, le-a zis reporterilor în 2019: „Paul Harrison n-a fost lângă el pe patul de moarte, așa cum spune, Reggie n-ar fi dat niciodată informații poliției.”
Despre Stephen Glass, copilul minune al jurnalismului american din anii ’90, s-a descoperit că a inventat 27 dintre cele 41 de articole pe care le-a scris pentru The New Republic. A făcut totul din dorința de afirmare.
E greu să nu simți compasiune față de poveștile lui Harrison. Par făcute de un copil. Pe lângă capodoperele inventate de Glass, poveștile lui Harrison par fabricate din papier mache. Cred că nu i-a fost ușor să aștepte căderea castelul din cărți de joc.
„Poate că n-a început cu ideea asta, dar așa se întâmplă: spui o minciună, apoi alta, și te trezești că situația îți scapă de sub control”, a zis fostul agent FBI Mark Safarik.
Și nu-l poți învinui. La urma urmei, cine nu-și dorește să fie plăcut și respectat? Sau să fie considerat unic de către un personaj precum Reggie Kray?
„Odată ce o iei pe calea escrocheriei, devine complicat”, a zis Chris Hand, lector de psihologie la Universitatea din Glasgow. „Uneori, vrei doar să ajungi la linia de finiș fără să te împiedici. Dar în cazul lui, lucrurile au scăpat total de sub control.”
Oricare ar fi fost motivațiile lui Harrison, asta nu e doar povestea unui amator de true crime care s-a înecat cu propriul entuziasm. A făcut și bani buni pe seama poveștilor. Un bilet la un talk de-ale lui la Grand Theatre în Lancaster costa douăzeci de lire în 2019, iar o copie semnată a cărții Mind Games costa patruzeci de lire. Cel mai profitabil dintre evenimente i-a adus 15 mii de lire pe seară.
Totuși, faima lui Harrison n-ar fi fost posibilă fără fanii lui creduli. Autorul a reprezentat pentru ei o sursă inepuizabilă de divertisment macabru. Deși păcălirea acestor fani nu e edificatoare, totuși e cea mai inconfortabilă consecință a acțiunilor sale.
Mind Games se deschide cu o declarație: „Vreau să le fac vocea auzită tuturor victimelor infracțiunilor din lume”.
„Iar el le-a făcut rău acestor victime, pentru că le-a dat informații false și speranțe false”, a zis Safarik.
Cu cât am aprofundat această poveste, cu atât se simțea mai puternic absența personajului principal. Am vrut să aud varianta lui Paul Harrison încă din 2019, de când au început dezvăluirile despre el. Voiam să știu dacă regretă, dacă s-a gândit vreodată să recunoască adevărul, dacă a meritat să își distrugă reputația autentică pentru câteva minciuni care aveau scopul să i-o umfle și mai mult?
La începutul lui 2022, i-am trimis lui Harrison o scrisoare în care i-am zis la ce lucrez și i-am spus că articolul nu ar avea nicio valoare fără declarațiile lui. Cu timpul, am acceptat că n-o să primesc niciun răspuns la scrisoarea mea.
Într-un videoclip din 2018 cu VICE, Harrison descrie dezavantajele faptului că a petrecut atâta timp printre criminali în serie. Vinovăția rămâne cu tine toată viața dacă îi permiți, spune el. Cu un zâmbet vag, a adăugat că, la urma urmei, toți acești criminali încearcă să fie altceva decât sunt prin intermediul unor personaje atent construite.
Urmărește VICE România pe Google News
