Cam așa suna adolescența unora dintre noi

Televiziunea te tâmpește, te minte sau te manipulează. Nu mai e niciun secret în asta. Iar cel mai recent Barometru Cultural arată că 96% din români se holbează la televizor mai bine de trei ore zilnic. Deci, ai toate șansele să te transformi într-un primitiv care se hăhăie la mizeriile de pe posturile românești. Doar că ce se vede acum la TV nu e nici măcar original în materie de tâmpenii, chiar dacă unora le place să spună că „pe vremea lor, televiziunile aveau programe serioase, educaționale”. Buletinul ăsta de știri de mai sus, din 1986, îți arată cam ce însemna manipularea publică și propaganda comunistă.

Așa își începea emisia, pe atunci, Televiziunea Română. Știi și tu, locul ăla plătit din banii tăi doar ca tu să nu ai postul ăsta nici măcar în primele 20 setate pe televizorul tău smart. Pe vremea lui Ceașcă, mulți dintre jurnaliștii angajați în TVR erau oameni serioși, profesioniști, nu se jucau ei cu deontologia în presă. Efectiv, o anulau. E greu, însă, să-i judeci pe unii cărora le țâțâia curul sub regimul comunist.

Dar să te întorc la parfumul emisiei care dura două ore, urmată apoi de treaba asta care te făcea mândru că ești român:

Când te uiți la imaginile astea, îți cam dai seama că nu existau prea multe alternative de distracție acum 30 de ani. Nu era ca și cum puteai să te urci într-un taxi și să mergi să bei o bere în Control sau să te faci praf, pe bani mulți, în Centrul Vechi.

Iar când ai două ore de TV pe zi, unde tot ce vezi sunt doar imagini cu niște canceroși în costume care își strâng mâinile, ce puteai face să te simți și tu om? Simplu. Te uitai la video.

Ei bine, pe la mijlocul anilor ’80, familia mea s-a pricopsit cu un televizor color și cu un videocasetofon JVC. Niște bijuterii. Eram în delir. Dar, la fel cum o armă nu valorează nimic dacă nu ai și gloanțe la ea, am aflat repede că un aparat video fără casete pe care să le bagi în el e doar un imens ceas electronic pe care îl ai în casă. Eram în depresie.

N-a trecut mult până să ajung să-mi întâmpin părinții, de cum intrau pe ușă, cu întrebarea: „Ce film avem în seara asta?”. Jucăriile ajunseseră deja ceva perimat.

Citește și: Rezistența VHS în perioada comunistă din România

Mai trebuie să știi că, la începuturile lumii moderne românești, când un nume ca Chuck Norris îți suna la fel de indiferent ca Tom Cruise, circuitul casetelor video în natură era o loterie. Nu existau trailere sau sinopsisuri ca să-ți faci o idee despre ce era filmul pe care urma să-l vizionezi.

În cel mai fericit caz, când ți se înmâna caseta, ți se spunea sec: „E polițist”. Sau „E mișto, e de dragoste”. Atât. Apoi, băgai caseta, apăsai „play” și sperai să dai peste ceva ca lumea. Dacă era vreun film prost, însă, nu era panică mare. Gândește-te că alternativa era un reportaj TVR despre devierea apelor Oltului lângă hidrocentrala de la Ipotești.

Sau încearcă să urmărești cu atenție prima știre din Telejurnal, aia cu Ceaușescu la sesiunea Marii Adunări Naționale (exact, fix chestia aia pe care o tot invoca Ceaușescu la procesul de la Târgoviște). Nici acum, după 30 de ani, nu reușesc să înțeleg despre ce naiba e vorba în știrea aia. Și pun pariu că nici tu.

Nu știam de ce un film se termină atât de brusc. Era doar un episod

Cu timpul, în casă au apărut și casetele video „ale familiei”. Erau vreo șase-șapte casete. Pe atunci era foarte important să ai tu niște casete ale tale, pe care să le poți da la schimb cu alte filme, cu prietenii sau măcar să impresionezi o fată cu colecția ta. Visez și acum casetele alea.

Pe caseta cu numărul unu aveam un episod din Miami Vice (pe vremea aia habar nu aveam că treaba aia era serial, mi-a luat mulți ani să înțeleg de ce filmul ăla s-a terminat așa de brusc) și un film foarte prost (chiar și pentru standardele vremii) cu Charles Bronson care vâna un criminal nenorocit – Zece minute până la miezul nopții, parcă așa îi zicea.

Mai aveam o casetă cu un documentar despre istoria rock’n’roll-ului și o altă casetă cu un film groaznic de prost, Young Warriors, dar care avea un final dement care merita toată ora de chin și mizerie: personajul pozitiv intra într-un bar ticsit cu motocicliști răi, scotea un Uzi și mitralia tot.

Când aveam petrecere în familie, obișnuiam să derulez caseta până la scena respectivă și să apăs play. Scena aia era un fel de antreu, un soi de: „Bine ați venit, vă garantăm o distracție pe cinste!” Așa se vorbea atunci, nu mă judeca.

Să vezi de 48 de ori un film, care să nu fie filmul tău preferat

Filmul care mi-a marcat însă profund copilăria a fost Martorul, cu Harrison Ford și Kelly McGillis. Era singurul film mai de „Doamne, ajută”, pe care-l puteam trafica la greu, ca să obțin și eu alte filme. Cea mai de preț monedă de schimb.

Problema era că, de fiecare dată când aveam invitați în casă, după masa de seară, aveam sarcina să dau play la casetă. Cred că am văzut filmul ăsta de vreo 48 de ori. Și nici măcar nu e filmul meu preferat. Ca fapt divers, când ne-a sosit în casă filmul Top Gun, tot ce știam era că în el joacă și Kelly McGillis, tipa aia din Martorul.

Chestia asta funcționa ca un soi de carte de vizită, o recomandare pe care mi-o făceam singur: dacă joacă Kelly McGillis, probabil că Top Gun e un film bun, nu joacă tipa asta în toate porcăriile.

Muzică de contrabandă pentru triștii din comunism

Restul casetelor pe care le aveam erau cu videoclipuri și, implicit, muzică. Din aia adevărată, venită ilicit, din Vestul nebun și liber. Madonna, Michael Jackson, Depeche Mode, Elton John și alți depravați ai lumii capitaliste. Pentru noi, ăștia mai mici, ce venea de acolo era ceva fenomenal. Iar videoclipurile păreau ca niște microcosmosuri în care ni se permitea și nouă să intrăm.

Pentru babacii din familie chestia asta dădea cu virgulă. Cum adică, să te uiți la niște unii care cântă? Ei bine, casetele astea cu muzică erau valuta forte a familiei. Prin tot felul de prieteni și cunoștințe, frate-miu era tartorul familiei în materie de făcut rost de ultimele clipuri muzicale.

Citește și: Cum era să piratezi și să vinzi la negru casete și CD-uri cu muzică, în România anilor ’90

Dacă voiai să vezi videoclipul „Thriller”, decartai vreo șase filme cu Van Damme și Chuck Norris. Era cam la fel ca la abțibildurile cu fotbaliști: un Maradona valora cât trei Burruchaga, doi Rummenigge și întreaga națională a Belgiei.

Cea mai proastă glumă din istoria comunistă

Țin și acum minte când frate-miu a sosit, triumfător, cu o casetă de 180 de minute pe care scria simplu „Muzică vara 1986″. Scena se petrecea în toamna aceluiași an. La viteza cu care se mișcau lucrurile în perioada aia, să ai în casă videoclipurile hiturilor de acum două-trei luni era ca și când ai descărcat un torrent cu cel mai așteptat film al lui Iñárritu.

Asta a fost caseta care ne-a deschis drumul către multe filme. Până într-o zi, când un coleg de liceu al lui frate-miu s-a gândit să facă o glumă. Fie era prost, fie doar răzbunător, omul a înregistrat peste toate videoclipurile alea psihedelice întreaga emisie a Telejurnalului.

Când am dat play și în loc de Depeche Mode și Lionel Richie a apărut Marea Adunare Națională și Nicolae Ceaușescu cu o delegație de vietnamezi, am vrut să mor sau să-l omor.

Telejurnalul, din bucla VHS în mainstreamul din YouTube

Întâmplarea a făcut ca respectiva casetă să nu fie nici ștearsă, nici aruncată. A rămas așa ani de zile, până prin 2000, când mi-am adus aminte de ea. Am recuperat-o și i-am dat play. Întors în viitor, obedientul crainic a început să turuie prompt despre ultimele realizări ale comunismului.

Lumea apusă de 26 de ani continua să se desfășoare acolo, în loop, o buclă generată de gluma proastă a unui licean comunist. Am luat caseta și am dus-o la arhiva televiziunii la care lucram și am salvat conținutul pe un CD. Peste câteva zile, le-am găsit pe YouTube, probabil de cineva de la arhivă. Culmea e că alea patru minute și jumătate sunt cenzurate.

Dacă urmărești cu atenție imaginile postate pe Youtube, vei constata că materialele sunt tăiate brusc: astea sunt momentele în care colegul de liceu al lui frati-miu a dat stop la înregistrare, din motive care îmi vor rămâne, cel mai probabil, necunoscute pe vecie. Și, dacă urmărești cu și mai multă atenție imaginile alea, ai șanse să fii teleportat în timp, în seara aia banală, de toamnă, din 1986.

Audiențele de la Vocea României mai slabe decât rubrica Meteo de la Telejurnal

Ceasul care a dăinuit vremurilor

La opt seara, oamenii muncii se puneau în fața televizoarelor pentru reglarea ceasurilor. Era momentul când din ecranele TV se lăbărța imaginea unui ceas sinistru, cu cifre urâte, galbene, pe un fond albastru mat (facem aceste precizări pentru posesorii de aparate alb-negru).

Așa începea emisia Televiziunii în vremurile alea. O țară întreagă zăcea încremenită în fața televizorului, urmărind acul unui secundar pe ecran. Chestia aia făcea mai multă audiență decât toate Vocile României laolaltă.

Citește și: Vedetele din România mi-au povestit ce casete își cumpărau în anii ’90

Iar ticăitul ăla din ultimele cinci secunde până la „începerea emisiei” suna mai sinistru decât toate secundele fatale dinaintea tuturor exploziilor din toate filmele de acțiune.

Cel mai probabil alea au fost secundele în care crainicul George Marinescu și-a aranjat postura înaintea intrării în direct, după care, la semnalul regizorului de emisie a rostit infama frază de deschidere: „Stimați telespectatori, bună seara!”.

Pun pariu că tipul habar nu avea că momentele alea aveau să devină parte a celui mai vizionat Telejurnal din istorie. Buletinul ăla prăpădit de actualități a ajuns, între timp, nemuritor.

Urmărește VICE pe Facebook

Mai citește despre comunism:
Am vorbit cu un gay român de 60 de ani despre cum se agăța în comunism
Bunică-mea mi-a povestit cum era să fii deportată, cu tot cu familia, în România comunistă
Fotografiile astea, cu romi de pe vremea lui Ceaușescu, nu diferă cu nimic de ale părinților tăi