Toate întrebările pe care ai vrea să i le pui unui medic SMURD

Au la dispoziție cinci minute, de când a fost dată alarma și până urcă în elicopter. Pleacă spre pacienții aflați în pericol de moarte, într-o clipă, și nu mai au timp să se gândească decât la ce vor face ca să-i salveze. Pun suflet pentru fiecare caz în parte și iau cu ei dramele familiilor victimelor. Sunt medicii urgentiști de la Serviciul Mobil de Urgenţă, Reanimare şi Descarcerare, care a împlinit 11 ani de existență în România.

Paul Nedelea este medic la SMURD din 2006. Angajat al spitalului Clinic Județean de Urgență „Sfântul Spiridon” din Iași și își iubește meseria, chiar dacă se mai lovește de mentalități greșite, titluri de presă false sau pacienți nedisciplinați.

Am vorbit cu el despre cum e meseria asta în care cam renunți la viața ta, ca să ți-o dedici altora. De obicei, în suferință. Sună siropos, știu, dar în sistemul de sănătate românesc, lucrurile astea sunt rare. Aici nu e nimic ca-n „Grey’s Anatomy”.

Medicul urgentist Paul Nedelea e, chiar acum, într-un concediu așteptat demult. Fotografie din arhiva personală

VICE: Cum reușești să îți păstrezi calmul în situații de criză, când intervii în caz de urgență?
Paul Nedelea: A reuși să îți păstrezi calmul, atunci când ești față în față cu situații care, în mod normal, ar speria pe cineva care nu lucrează în domeniul nostru, este unul din atributele esențiale ale unui medic urgentist. De obicei, acest lucru se dezvoltă treptat, în timp, urmare a contactului zilnic cu astfel de situații, începând, de exemplu, cu o resuscitare cardio-pulmonară sau cu aglomerația din unitatea de primire urgențe, când trebuie să te ocupi de mai mulți pacienți critici în același timp, și mergând până la accidentele cu victime multiple, când trebuie să iei enorm de multe decizii importante, într-un timp foarte scurt. În cazul meu, calmul, în astfel de situații, aș zice că este atât ceva dobândit, dezvoltat în timp, cât și o caracteristică înnăscută.

Câte secunde trec de la apelul de urgentă pană când urci în elicopter?
Intervențiile cu elicopterul sunt de două tipuri: primare și secundare. La cele primare, se pleacă, de obicei, în maximum cinci minute, fiind situațiile în care trebuie să ajungi într-un timp cât mai scurt la caz, pe șosea, la accidente, în grădina omului, pe terenul de sport, echipajul de pe elicopter fiind primul care ajunge la acel caz. La cele secundare, timpul de plecare variază între cinci și 15 minute, fiind vorba de obicei de transferul unor pacienți aflați deja într-un spital de un nivel mai mic către un centru regional, cum este cel din Iași, și care beneficiază deja de o supraveghere și stabilizare din punct de vedere medical. Există, în aceste cazuri, o procedură de verificare a avizelor de transfer, care necesită timp, dar care este necesară.

La ce te gândești, în cele câteva minute de zbor pană la victime?
La foarte multe. La cazul la care urmează să ajung, la ce informații am despre pacient, la pașii pe care urmează să-i fac, din momentul în care aterizez, astfel încât să scurtez la maximum perioada de staționare la sol și de preluare a pacientului, la complicațiile care pot apărea pe parcursul zborului și cum pot să le manageriez în beneficiul pacientului. Mai trimit, uneori, câte un mail pe care nu am avut timp să îl trimit până atunci, un mesaj către familie sau prieteni, iar de când am reînceput misiunile în ianuarie, la fiecare zbor, mă gândesc inevitabil la Mihaela și la Gabi, prietenii și colegii care nu mai sunt alături de noi din doi iunie, 2016.

Nu ți-e teamă de moarte, mai ales când zbori?
Au fost câteva situații mai puțin grozave, ca să zicem așa, în care m-am gândit că e posibil să mi se întâmple ceva. Nu pot spune că nu mi-e frică, dar am ajuns să mă împac cu ideea că e ceva normal. Îmi fac cu plăcere meseria și pentru că e nevoie de mine.

„Oricare dintre noi poate muri în orice altă situație, decât dacă se urcă într-un elicopter. Nu o văd ca pe o teamă. Ce trebuie făcut, trebuie făcut și o fac cu drag.”

Cum reacționezi când trebuie să salvezi un copil?
Fiindcă nu am zilnic contact cu pacienți pediatrici, este mult mai greu decât atunci când tratez un adult. În pofida pregătirii profesionale, întotdeauna emoțiile sunt mai mari, modul de abordare este cu totul diferit, impactul psihologic este mai important. Trebuie să te ocupi atât de copil, însă, în aceeași măsură, trebuie să ai în vedere și părintele îndurerat, care este lângă copil, care este agitat și trebuie calmat și căruia, uneori, trebuie să îi spui că, în ciuda faptului că ai făcut tot ceea ce este posibil, acesta a decedat. Este greu.

Cum te împaci cu moartea, atunci când se întâmplă sub ochii tăi?
Răspunsul cel mai sincer posibil este că nu te împaci. Oricât de mult aș dori să cred că, în timp, te obișnuiești cu moartea, având contact cu atât de mulți pacienți aflați în această situație, realitatea este că nu o pot face și fiecare caz de acest gen mă afectează într-o anumită măsură. Important e să îți poți spune că ai făcut tot ceeea ce este omenește posibil să salvezi acea persoană, că ai făcut totul din punct de vedere medical și să ai colegi, prieteni cu care să poți vorbi ulterior în încercarea de a-ți descărca sufletul, astfel încât urmele lăsate să fie cât mai mici.

Citește și: Cum e să fii medic la Electric Castle, unde pacienții vin la tine ca la supermarket

Ai fost vreodată certat cu vreun coleg cu care trebuia să faci echipă ca să salvezi pe cineva?
Au existat, de-a lungul timpului, mici diferențe de opinie față de anumiți colegi, așa cum, probabil, există în orice serviciu, indiferent dacă vorbim de medicină sau nu, însă acest lucru nu a stat niciodată în calea desfășurării cu maximă responsabilitate a actului medical. Cred că secretul meseriei noastre este munca în echipă, astfel încât, indiferent de ceea ce simți într-un anumit moment, indiferent de problemele personale, ceea ce trebuie să conteze este doar pacientul, omul aflat în dificultate din fața ta, pentru care trebuie să dăm cu toții tot ce se poate mai bun.

Care e cel mai greu caz în care ai fost paramedic?
Au fost multe, nu aș putea să mă rezum la unul singur. Cele mai grele cazuri sunt cele în care sunt implicați copii cu politraumă, stop cardio-respirator, arsuri, la care impactul emoțional este mai mare. Mi-aduc aminte de un copil de trei luni care a ars în casa care a luat foc cu arsuri pe 80% suprafața cutanată, de un copil de un an cu infecție respiratorie severă, pe care a trebuit să încercăm să îl stabilizăm iarna, în zăpadă, și care, în cele din urmă, a decedat, și multe altele.

Dificultatea intervențiilor primare cu elicopterul vine din faptul că, spre deosebire de intervențiile cu mașina SMURD de Terapie Intensivă Mobilă, unde echipajul este format din cinci persoane (medic specialist/primar, medic rezident, asistent, șofer și paramedic), în cazul intervențiilor cu elicopterul suntem două persoane, medicul și asistentul care trebuie să facă la același nivel de eficiență munca, manevrele pe care pe mașină le fac cinci persoane; este dificil, dar și interesant.

Ce nu-ți place deloc la meseria asta?
Cred că lipsa de apreciere a unora față de munca depusă, pe care o simțim cu toții din când în când. A pacienților fără probleme grave, care trebuie să aștepte la rând să fie consultați (așa cum se întâmplă peste tot în lumea asta în urgență) și care preferă să facă scandal, crezând că aceasta este soluția, uneori a colegilor din alte specialități, cărora le este mai greu să înțeleagă că urgență înseamnă mulți pacienți deodată, care trebuie să ajungă să fie consultați și de către ei. Și faptul că se întâmplă uneori să fim acuzați pe nedrept în presă, din dorința de senzațional.

Citește și: Românii care te scot din accidente auto mi-au povestit cum aleg pe cine salvează

Care a fost cea mai aglomerată tură a ta? Câte cazuri ai avut de rezolvat în aceeași zi?
Cele mai aglomerate ture din UPU sunt cele din zilele de după sărbători (Paște, Crăciun, An Nou) precum și zilele de luni și vineri ale săptămânii (este o regulă general valabilă în toate departamentele de urgență din întreaga lume). Cred că cea mai aglomerată tură a mea a fost o tură de noapte de 12 ore de după Anul Nou, anul acesta, undeva pe 3-4 ianuarie, parcă, când a trebuit să tratăm, eu împreună cu o colegă medic primar și câțiva medici rezidenți, în jur de 170 pacienți.

În astfel de situații, nu ne permitem să spunem stop, singura soluție e să găsim resursele necesare să continuăm și să încercăm să ne ocupăm cât mai bine de toți pacienții și să încercăm să calmăm spiritele agitate ale celor fără probleme critice de sănătate, care sunt nevoiți să aștepte pe holul Unității de Primire Urgențe.

Care a fost cel mai halucinant caz ca paramedic pe care l-ai transportat cu elicopterul?
S-a întâmplat cu o zi înainte de Paște, anul ăsta. Pe 15 aprilie, am primit un apel de urgență și am mers unde ni s-a indicat. Era vorba de un căruțaș foarte accidentat, care căzuse din căruță. Era desfigurat complet. Și tocmai pentru că munca făcută pe elicopter, unde sunt doar două cadre medicale, e mai grea decât cea de pe ambulanță, unde sunt cinci, a făcut cazul și mai dificil. În rest, îmi vin în cap doar copiii din tot felul de situații critice.