Kendama a intrat în țara asta ca o bilă prinsă cu ață gata să strivească nervii adulților. Unii se uită la copii și se bucură că măcar nu-și mai strică ochii pe telefoane și la calculator. Altora li se pare o jucărie stupidă, fără rost, care ar trebui arsă cu smoală. Din spatele kendamei vine fidget spinnerul, o chestie nițel mai inutilă decât prima, dar cu care te poți da mare în fața colegilor că reușești s-o stăpânești cât de cât.
Kendama nu m-a prins, dar un spinner d-ăsta mi-am luat și eu din Paris cu cinci euro. Mi-e absolut inutil, dar nu vreau să fiu un pensionar prematur și să mă uit cu ură la tot ce-i nou în jurul meu și nu înțeleg. M-am jucat nițel cu el, dar nu m-a prins, așa că l-am lăsat să strângă praf într-un colț al camerei, cum vor face toți copiii cu kendamele și spinnerele pe care tu le urăști acum.
Videos by VICE
Citește și: Am fost la un campionat de kendama din București ca să văd ce-i cu jocul favorit al copiilor
Este însă o ocazie excelentă să-ți aducă aminte ce jucării penibile ai avut tu, dacă ai copilărit în anii ’90. Eu am prins destul de bine perioada 1995 – 2005 și cam tot ce era la modă printre copii atunci, așa că vorbesc în cunoștință de cauză. Și, orice ai crede tu, credință bazată pe nostalgie, jucăriile de atunci și de acum nu-s cu nimic diferit când vine vorba de utilitatea lor. Sunt niște găuri negre ale atenției de care stai lipit vreo lună, maximum.
Tamagotchi e versiunea săracă a tot ce înseamnă gadget acum
Fotografie de Chester via Flickr
La școală era și mai grav. Trebuia să ai grijă de animal, să fii un sclav uman al lui, și așa ajungeai să te cerți cu profesorii care că nu înțelegeau jertfa ta pe altarul ființelor electronice. Teoretic, scopul jucăriei era bun: să faci mișcare, să te responsabilizeze, să înțelegi că, mai devreme sau mai târziu, cineva o să depindă de tine și nu mai poți să te tragi pe cur atunci. Pe cât de nobil era însă scopul, pe atât de repede a trecut totul. A ajuns popular printre adulți, până și Teo Trandafir vorbea despre așa ceva la emisiunea ei de la ProTV, și tinerii n-au mai fost interesați. Și calculatoarele s-au ieftinit, așa că nu mai voia nimeni Tamagotchi.
Beyblade era meh, până începeai să modifici titirezul
Fotografie de Cristina Bejarano via Flickr
Beyblade a prins în România, pentru că erau desene animate cu așa ceva în fiecare weekend. Nicicând n-am fost mai dependent de televizor ca atunci, când pentru jumătate de oră supraviețuiam tuturor celor cinci zile de școală. Eh, și Beyblade era o întrecere între adolescenți dotați cu diverse creaturi mistice a căror casă era un titirez. Versiunea fizică pe care o putea cumpăra oricine era compusă din lansator, o bandă din plastic pe care o foloseai ca să lansezi și de titirezul propriu-zis care se învârtea într-o arenă și se ciocnea de alții ca el. Desigur, e o idee copiată după Pokemon, dar nu contează. Relevant e că jucăriile alea chinezești au prins așa de bine, că mâncam pungi întregi de chipsuri doar ca să prind toate modelele și toate stickerele pentru catalog.
Un coleg din generală s-a tripat atât de tare pe beyblade, că l-a pus pe ta-su să-i cumpere cele mai mari modele posibile, le-a dezasamblat și le-a montat pinion de bicicletă. Nu aveau anduranță foarte mare, dar când loveau un titirez d-ăla amărât de plastic, chiar era daună totală. Pe el l-a ținut cel mai mult, cred că voia să amortizeze investiția, dar după o vreme ne-am prins și noi, copii proști, că plasticul nu-i chiar metal și jucăria nu-i ca la TV. Cel mai repede se strica banda de plastic cu care lansai și dup-aia totul era aproape inutil.
Pistoalele cu bile și capse, dar și petardele erau cele mai cool pentru băieți
Fotografie de Mike Prosser via Flickr
Cât fetele periau păpuși Barbie și încercau să înțeleagă feminitatea, noi băieții ne mulțumeam să primim pistoale cu bile, cu capse sau orice făcea zgomot și putea provoca daune minore. Pragmatic, pistolul cu bile erau inutil, mai puțin când trăgeai în cineva. Cred că am avut vreo cinci modele. Cu unul i-am tras mamei în frunte și mi l-a reținut o săptămână, cu altul am tras în văru-miu și el la fel când a reușit să mi-l ia din mână, iar cu restul mă mai jucam la grădiniță sau școală.
Erau mișto, îți dai seama. Tocmai d-aia într-o dimineață la grădiniță am organizat un fel de vânătoare inspirată de filmul „Soldatul universal” cu van Damme. Eram un grup de copii care ajungeau la 6 dimineața, așa că până la 8 ne-am făcut de cap pe holuri, în dormitorul internatului și în săli. Am reușit să avem și un bilanț de victime: două femei de la curățenie, ochiul unui coleg, o fată de la internat și multe umflături pe pielea noastră. Pistoalele cu capse erau mai inofensive, dar miroseau urât și enervai ușor adulții cu ele. Partea nașpa era că aveai câte nouă capse per pachet și părinții te lăsau să-ți faci damblaua până le terminai. Apoi, ca un făcut, îți tot repetau că magazinele de peste tot nu mai au capse, trebuie să te joci cu el așa cum e.
Citește și: Care-i cea mai cool jucărie pentru puștani pe care tu n-o înțelegi (nu, nu kendama)
În final, petardele erau cu adevărat mișto și nici măcar nu erau jucării. În anii ’90 nu era o grijă atât de mare față de copii, d-aia reușeam să punem mâna de Crăciun și Revelion pe cutii consistente de pocnitori. Pe cele mai multe le dădeam în scară și la țară, că-i mișto când ai șase – nouă ani și arunci petarde la picioarele oamenilor. Totul a fost distractiv și amuzant până când un prieten și-a luat o petardă pe gât, în pulover, și s-a ales cu o arsură nașpa. Două luni nimeni n-a mai aprins niciuna, apoi am revenit la normal.
Iar când prindeam o vacanță la țară nu ne mai băteam capul cu petarde d-alea de cumpărat, ci ne făceam unele cu carbid. Sistemul era simplu: o țeavă, o cutie de suc găurită pusă la capătul țevii, bucăți de carbid peste care scuipai și o brichetă. Carbidul cu apă elibera gaz, spațiul era strâmt, aprindeai la gaura din cutie și compusul ăla exploda destul de zgomotos.
Toate colecțiile cu cărți și cartoane de la Yu-Gi-Oh! la Pokemon și fotbaliști
Fotografie de woodleywonderworks via Flickr
Acum doi ani era lumea înnebunită după noile gume Turbo cu mașini în pachet. În mai puțin de o lună niciunui „copil” d-ăsta de 20-25 de ani nu i-a mai păsat, că și-a dat seama de câteva lucruri clasice pentru Turbo: guma e proastă și cu mult zahăr, mașinile nu-s chiar atât de mișto doar să le vezi în poze și nu mai ești copil să strângi hârtii imprimate. Acum ai net, vezi ce mașini vrei tu, când vrei tu, ba chiar și video.
Moda cartonașelor cu jucători de fotbal, a gumei Turbo cu surprize sau a abțibildurilor pe care le lipeai cu scuipat pe piele a fost puternică la începutul anilor 2000. Eu adunam d-alea cu fotbaliști ca și cum mi-ar fi folosit la ceva. Când a trecut vremea asta, am ajuns la croissantele cu surprizele, unde erau personajele din desenele animate d-atunci. Cele mai proaste momente erau când prindeam dubluri, că viața nu-i corectă și nici marketingul ăsta cu inserturi nu joacă corect.
Adevărata nebunie a fost însă în vremea jocurilor de cărți cu personaje din desene. Yu-Gi-Oh! Monștrii Duelului a prins cel mai bine în clasa mea, în generală. Era un nucleu dur de vreo cinci jucători care băgau și offline la școală, și digital acasă. Am încercat și eu, m-am plictisit, n-am înțeles și am așteptat următorul joc viral. Acum, din fericire, adulții au Hearthstone.
Console chinezești cu Tetris, slinky și knockere
Fotografie via Ali Express
Nu știu când te-ai bucurat tu prima dată de Crăciun, dar la mine a fost 2001. Am primit cadou o consolă chinezească ca un Game Boy pentru săraci pe care aveam Tetris (nu știam atunci că-i zice așa), un joc cu tancuri și ceva Space Invaders. Consola asta era alimentată cu baterii AA și te ținea cam două – trei luni. Mama a dat pe cadoul ăsta 50 de mii de lei, adică vreo 50 de lei în prezent. Acum e cinci dolari pe Ali Express. A fost decentă pentru vacanța aia de iarnă, dar era o versiune retardată a consolelor pe care le vedeai în filme și seriale americane.
Pentru mine cea mai enervantă jucărie a fost slinky, o spirală de metal sau plastic pe care o plimbai dintr-o palmă în alta în așteptarea bucuriei că te joci. Sper doar că cel care a inventat chestia asta și-a tras suficienți bani cât să se bucure de prostia oamenilor. Și oarecum din aceeași sferă e knockerul (sau clackerul) și i-aș zice în română, dacă aș ști cum. Erau două bile, de regulă din plastic, pe care le loveai între ele și încercai să le sincronizezi. Ele se mișcau doar în jurul unui ax și jucăia era un fel de Kendama din Vaslui. Principiul de funcționare era bazat pe leagănul lui Newton și sigur distrugeai nervii adulților (măcar atât).
Bonus: Praștia, țeava pentru cornete și janta de bicicletă împinsă cu bățul
Două dintre astea trei au fost populare și-n orașe, dar eu am crescut la țară vreo șase ani, așa că distracția preferată-n sărăcia aia era să iei o jantă de bicicletă, să-i scoți cauciucul și s-o împingi pe drum cu un băț. Dacă chiar voiai să te distrezi (la nebunie!), alergai după bucata aia circulară de metal ca și când nimic n-ar fi mai frumos pe lume. Și era frumos, că nici standardele nu erau mai ridicate.
Citește și: Cât de brutale erau jocurile copilăriei din România anilor ’90
Praștia e, în mare parte, inutilă, dar e distractivă prin daunele pe care le poate face. E cam ca o petardă, dar cu o rază de acțiune mai mare. Mereu mi-am făcut praștii cu gândul c-o să pot vâna păsări, dar cel mai des nimeream pereți, capete, geamuri și mașini. Niciodată n-am făcut vreo daună mare, dar nici n-am prins vreun porumbel.
În final, țeava pentru cornete era o distracție mișto până-ți primeai în ureche un cornet plin de scuipat. Unii chiar abuzau de concept și-și făceau cu patru – cinci țevi lipite între ele. Ce plămâni să ai?! Totuși, nu cred că am lins mai multă hârtie ca-n alea două veri când am vrut să fiu și eu la modă.
Așa, când mă uit peste tot textul ăsta, îmi dau seama că spinnerele și kendamele sunt vag inofensive, față de ce aveam în anii ’90 și 2000. Pistoalele cu bile încă mi se par mișto, dar poate că generația asta e mai pacifistă și d-aia își ia jucării care, aparent, reduc stresul.
Vezi mai multe dintre chestiile anilor ’90:
Cum se vedea, ca adolescent în România anilor ’90, viața puștanilor din serialele americane
Cum era să copilărești în anii ’90, în România
Emisiunile pentru adolescenți din România anilor ’90 erau un fel de „Vocea României”, dar pe bune
