Închide ochii o secundă și imaginează-ți că ești la petrecerea visurilor tale. Toți cei pe care îi iubești și de care ești îndrăgostit/ă sunt în jurul tău, din boxe răsună muzica pe care o iubeai în adolescență și nu există tripuri proaste. Dansezi și iubești și te învârți și iubești din nou și apoi toți prietenii tăi mor.
Știu că e dur, dar asta i s-a întâmplat lui Tom Bianchi la începutul anilor ’80, din cauza bolii necruțătoare de care știm cu toții: SIDA. Acesta e și subiectul ultimei sale cărți, Fire Island Pines – Polaroids 1975-1983 – o selecție de fotografii făcute într-o zonă din Long Island numită The Pines, care a funcționat ca o utopie pentru o mare comunitate de bărbați homosexuali incredibil de frumoși și de carismatici în anii 1970.
Videos by VICE
Ar trebui să cunoașteți numele lui Tom, pentru că este unul dintre oamenii care au contribuit la transformarea lumii într-un loc mai bun. Bianchi – care în anii ’70 a lucrat și ca avocat în New York și Washington D.C. – și-a petrecut o mare parte din viață luptând împotriva SIDA și a atitudinilor ciudate față de cultura gay. E co-fondator al unei companii biotehnologice care investighează posibile tratamente pentru SIDA și se poate lăuda cu un portofoliu larg care cuprinde fotografii pline de afecțiune, poezie și lucrări video.
Folosind lansarea cărții lui drept scuză, l-am sunat pe Tom să povestim despre dorință și maturizare.
VICE: Salut, Tom. Cum te simți azi?
Tom Bianchi: Foarte bine. Tocmai am luat un mic dejun minunat pe marginea piscinei. Sunt gata de acțiune.
Perfect! Să-i dăm drumul. Vrei să-mi spui, mai întâi, povestea acestei cărți?
Cum am crescut în Middle America, închipuie-ți că era o lume mult mai diferită decât cea în care ai trăit tu. Lumea în care trăiam pe atunci ne disprețuia și ne numea perverși. Așa că Fire Island a fost construită de oamenii care și-au imaginat o lume diferită și au îndrăznit să o și creeze. Ne-am construit niște locșoare mici și drăguțe, unde puteam să ne simțim în siguranță și să râdem, să ne jucăm unii cu alții pe plajă, fără să fim înconjurați de critici negative. Ideea a atras cei mai inteligenți și mai buni homosexuali din toată America – parțial din cauza proximității față de New York, care era centrul culturii, al modei, al stilului și al filmului. Erau vremuri strălucitoare.
Ați plănuit construirea acestui cartier sau s-a întîmplat de la sine?
Insula e o barieră de 60 de kilometri la câțiva kilometri de coasta Long Island, separată în comunități mai mici de către dunele de nisip. The Pines, unul dintre aceste sătuce, e alcătuit dintr-un șir de scânduri care conectează aproximativ 600 de case construite pe stâlpi telefonici îngropați în nisip. Pe atunci, niște tipi care se ocupau de afaceri imobiliare au construit terasa asta virgină și s-a întâmplat ca locul să atragă new-yorkezii boemi; scriitori și artiști care veneau să locuiască în căbănuțe. Inițial, nu avea ca scop adunarea unei comunități gay, dar a devenit casa lor într-un mod foarte natural.
Și s-a întâmplat să fii și tu acolo, cu noul tău Polaroid șmecher.
Pe vremea aceea eram avocat pentru Columbia Pictures. La o conferință a executivilor din Miami, am primit toți câte un aparat foto Polaroid SX-70. Era o chestie mică din plastic, pe care am luat-o cu mine pe Fire Island și am început să le fac poze prietenilor mei. Pe vremea aceea, mulți oameni nu-și recunoscuseră public orientarea sexuală, așa că bineînțeles că erau puțin stresați că le fac fotografii. Deci cel mai important lucru la aparatul ăsta a fost că îmi dădea posibilitatea să fac fotografia și peste câteva minute s-o pun pe masă și să le-o arăt tuturor. Toată lumea se simțea foarte confortabil după asta și au început să înțeleagă că voiam să arăt lumii ce loc cool și minunat era această capitală a homosexualității. Sau partea ei provincială [râde].
Frunzărind cartea, n-am putut să nu remarc că toți bărbații care apar în fotografii sunt incredibil de sexi.
Sunt mai multe motive pentru asta. Homosexualilor din generația mea li se spunea „panseluțe” – din copilărie fusese învățați să avem sentimente negative față de noi înșine. Și tot cam în vremea aceea, tot mai mulți tipi a descoperit sălile de forță. Și cu cât mai mulți tipi au început să se transforme din tipi obișnuiți în armăsari, toată lumea a început să vrea să atingă perfecțiunea. Deodată a răsărit comunitatea asta frumoasă de bărbați care veneau cu trenul, autobuzul sau avionul în Fire Island în fiecare weekend.
În același timp, voiam ca partenerii mei să fie tipi foarte frumoși și sexi. Și nu voiam ca lumea să creadă că-mi foloseam aparatul foto ca să seduc oamenii, așa că majoritatea fotografiilor sunt cu tipi cu care eram implicat în relații.
Cred că se vede asta. Subiecții din fotografiile tale par în largul lor dezbrăcați în fața camerei. Nu sunt sigură că m-aș simți confortabil să pozez nud pentru cineva cu care nu fac sex.
Trebuie să știi că ești iubit, nu exploatat, ca să faci asta.
Apropo de nuditate, în introducerea cărții amintești de o poveste cu un tip care te-a abordat pe plajă în timp ce fotografiai scoici și ți-a propus să-i faci niște fotografii mai sexi. Într-un alt moment din carte, menționezi că Sam Wagstaff te-a rugat să faci albumul mai explicit, după ce s-a uitat pe prima editare. Crezi că insistența oamenilor asupra nudității are legătură cu faptul că această comunitate a fost nevoită să-și suprime identitatea și dorințele atâta timp?
Da, absolut. Astea suntpovești personale de transformare. Această generație de bărbați e responsabilă pentru inițierea mișcării gay pride. Am dezvoltat un simț al comunității și am început să ne percepem unii pe alții ca oameni speciali, indispensabili culturii în care trăiam. Și un lucru care ne-a adus laolaltă a fost dorința.
Mergeam în locul ăla ca să ne-o tragem cu tipi mișto și amuzanți de care eram atrași. Mergeam acolo pentru sex și dans. Dansai până când îți găseai un partener cu care să împarți patul în noaptea aceea. Dorința e mai profundă decât gravitația. Gravitația ține planeta la un loc, dar dorința adună oamenii la un loc și-i face creativi. Importanța nudității, puterea dorinței fizice care ne-a adus laolaltă, nu trebuie subestimată.
Și apoi a apărut HIV. Citind cartea ta, am avut senzația că această boală a împins mișcarea pentru drepturile homosexualilor cu câțiva ani în urmă.
Nu, dimpotrivă. Eram copii, o țineam numai în petreceri, ni se părea că suntem indestructibili, nemuritori. SIDA ne-a forțat să ne maturizăm.
A fost ca o alarmă de trezire?
Da, un fel de alarmă – nu că am fi făcut ceva rău. Făceam ce fac copiii: ne jucam. Și e important să înveți să te joci. Dar SIDA a schimbat total modul în care ne percepeam. În perioada aceea, heterosexualii au început să realizeze cu groază că și ei erau discriminați. Au început să circule povești despre oameni infectați cu HIV care erau excluși din casele lor, din comunitățile din care făceau parte și nu erau primiți în spitale. Îmi dau lacrimile când mă gândesc la asta, a fost un fel de holocaust. A fost incredibil. Trebuia să evoluăm. Trebuia să facem ceva în privința asta.
Și ați făcut.
Mulți dintre noi au început să lupte împotriva fenomenului. Gurpul nostru din Los Angeles, de exemplu, a fondat o companie bio-tech care să cerceteze noi terapii de tratament pentru HIV. Șapte ani din viață i-am petrecut finanțând aceste cercetări. Asta ne-a făcut mai lucizi.
Mai mult, n-am putut publica cartea Fire Island în perioada aceea. Era considerată prea controversată. Când David Peterson, partenerul meu de atunci, a murit de SIDA în 1988, am hotărât să concep o carte ca memorial și ca dovadă că suntem încă în viață și avem energie. Cartea s-a numit Out of the Studio. Am făcut fotografii alb-negru pentru că era mai ieftin să faci un album alb-negru decât unul color. Așa am crezut, dar m-am înșelat. În fine, Out of the Studio a fost un succes imens, din cauză că eram o comunitate cuprinsă de tristețe și teamă. Cartea a venit ca un mesaj de speranță. Mesajul era: „Suntem încă intacți, suntem frumoși, suntem puternici și vom găsi o soluție s-o scoatem la capăt.” Și toate cărțile care au urmat transmiteau speranță și încurajare.
Ce s-a întâmplat cu Pines?
Am părăsit paradisul în stare de șoc, pentru că prietenii noștri au început să moară unul câte unul. De câte ori vorbeai cu cineva, auzeai de moartea altcuiva. Devenise imposibil de suportat și absorbit, așa că am simțit nevoia să mă retrag. Când am revenit la casa mea din Pines ceva mai târziu, am simțit… că toți prietenii mei dispăruseră.
Te-am întristat. Să încheiem într-o notă mai veselă. Spune-mi o amintire frumoasă din Pines.
Sunt o grămadă din astea. Într-una dintre primele dăți când am fost în Pines, erau niște tipi care pregătiseră cina la ei acasă; gătiseră curcan hawaiian cu bucăți de ananas. După cină, unul dintre tipi a adus un scaun pliant, l-a pus pe măsuța de cafea și a pus un disc cu muzică hawaiiană. Apoi a apărut alt tip din dormitor, îmbrăcat într-un costum de înot negru în genul anilor 1930 și cu o cască de baie din cauciuc cu bucle ca din anii ’50. A început să facă un număr acvatic în genul lui Ester Williams pe scaun. A fost atât de frumos. În momentul acela m-am gândit: „Ce nebunie. Asta vreau să fac toată viața. Să mă înconjor de oamenii ăștia nebuni, frumoși și minunați.”
Dacă vreți să aflați mai multe despre Tom și lucrările lui, vizitați-i website-ul. Dacă vreți să obțineți cartea Fire Island Pines – Polaroids 1975-1983faceți click aici.
Traducere: Oana Maria Zaharia
Citește și:
În Columbia oamenii au radare gay în ochi
Cupluri fericite de gay din Vietnam
