Cronica românească are un singur paragraf despre Vlad Țepeș. O poveste scurtă: toți oamenii bătrâni din Târgoviște au fost trași în țeapă de jur împrejurul cetății, iar cei tineri au fost puși să muncească la construirea cetății Poenari până s-au rupt hainele de pe ei și au rămas în pielea goală. Mai spune cronicarul că de la această întâmplare i s-a tras numele de Țepeș.
Multă lume știe povestea despre Vlad Țepeș care l-a tras într-o țeapă înaltă pe slujitorul căruia îi puțeau stârvurile din țepele obișnuite. Sau pe cea cu turcii cărora le-a țintuit turbanele de capete. Însă relatările despre cruzimile voievodului sunt mult mai numeroase.
Videos by VICE
Străinii însă au scris mult mai mult și cu numeroase detalii despre faptele lui Țepeș, mai ales sașii din Transilvania.
Cea mai veche variantă a povestirilor germane despre Vlad Țepeș datează din 1463 conform cercetărilor istoricului Matei Cazacu: din 36 de paragrafe, 16 se referă la suferințele sașilor sibieni și brașoveni, un lung pomelnic de incendieri și crime în masă. Cum am zis, las deoparte istorisirile deja cunoscute și mă concentrez asupra celor trecute sub tăcere, mai mult sau mai puțin.
Țepeș tăia oamenii ca pe verze
Lista patimilor la care i-a supus Vlad Țepeș pe sași este monotonă: voievodul apare cu oastea prin surprindere, incendiază localitățile care-i ies în cale și apoi ucide toți prizonierii – bărbați, femei, copii – de obicei, prin tragerea în țeapă. Din când în când, monotonia relatărilor este spartă de inventivitatea voievodului căruia i se atribuie diverse moduri de execuție nemaiauzite până atunci. După ce a prins patru sute de tineri sași trimiși să învețe limba română, i-a închis într-o casă căreia i-a dat foc. Cu altă ocazie, a îngropat prizonierii până la brâu și i-a folosit drept ținte vii pentru antrenamentul arcașilor săi. La Brașov, a repetat experiența de la Târgoviște și a încercuit Dealul Cetățuii cu prizonieri trași în țeapă. Tot în țeapă l-a tras pe unul din căpitanii săi, care nu a reușit să cucerească cetatea Codlea.
Un alt paragraf spune că pentru șase sute de negustori brașoveni a rezervat ceva special: i-a ucis vârându-le țepele în capete prin nas. Tot negustorilor brașoveni le-a fost aplicată o metodă de execuție care amintește de rafinamentele cruzimilor asiatice: nefericiților prizonieri li se înțepenea capul între două scânduri și scăfârlia era vârâtă astfel într-un cazan cu apă clocotită – ceva comparabil cu soarta celor care erau fripți de vii la proțap. Sugarii erau prinși cu țepe de sânii mamelor, iar câțiva dintre prizonieri au fost jupuiți de vii. O expresie este repetată de câteva ori în aceste relatări: „El însuși tăia oamenii ca pe verze‟.
Se pare că exista și o doză de umor negru în Vlad Țepeș, după cum spune autorul relatărilor germane:
„A pus să fie trași în aceeași țeapă mai mulți oameni, tineri și bătrâni, muieri și oameni. Și așa erau aceștia încârligați, mâini și picioare unele peste altele pe țeapă, precum broaștele. După aceea le-a țintuit unora mâinile una de cealaltă și grăia pe limba lui: «Vai! Cât de credincioși sunteți!»‟.
Pentru boieri avea și rețete mai rafinate
Vărul primar al lui Vlad Țepeș, Dan al II-lea, le-a promis brașovenilor privilegii comerciale în schimbul sprijinului pentru obținerea tronului. Ba chiar a și trimis o scrisoare către brașoveni, în care insista că „cel numit Drăculea chiar și-a vândut sufletul diavolului‟. Pretendentul a avut parte de un tratament princiar de un mare rafinament: luat prizonier, a putut vedea cu ochii lui cum i se sapă groapa și a avut privilegiul să își asculte propria slujbă de îngropăciune, cântată de mai mulți preoți, iar după asta a fost decapitat.
Și pentru boierii Țării Românești au existat inovații: Țepeș i-a strâns pe marii boieri și i-a întrebat câți voievozi își amintesc să fi fost pe tron. După ce le-a ascultat răspunsurile – unii își aminteau chiar de 50 de voievozi – a pus să fie trași toți în țeapă, să nu mai aibă prilejul să vadă căderea unui alt voievod.
Un adevărat delir canibalistic apare într-o altă relatare: a pus niște boieri să-i decapiteze pe alți boieri, a luat căpățânile și a hrănit cu ele raci, pe care raci a pus să fie gătiți și dați boierilor ucigași să-i mănânce cu vorbele: „Voi acum mâncați capetele prietenilor voștri!‟. Bineînțeles, boierii canibali fără voie au fost trași în țeapă.
Iar romii puteau auzi fraze de tipul: „O să vă pun să vă mâncați unul pe celălalt”
Brașovenii par să fi avut în Evul Mediu o obsesie legată de canibalism: tot prin vremea lui Țepeș se plângeau voievodului Transilvaniei că secuii i-au amenințat că vor să mănânce carnea de pe ei.
Pe lângă povestea canibală cu racii, de mai sus, în povestirile germane despre Țepeș mai există două relatări asemănătoare care îi implică pe romi. În primul caz, Țepeș le cere romilor să-l spânzure pe unul dintre ei dovedit drept hoț. Țiganii refuză, iar hoțul este fiert de viu și cei care nu au ascultat porunca voievodului sunt siliți să-l mănânce cu tot cu oase.
Cea de-a doua relatare despre romi pare să se afle la originea misteriosului poem „Țiganiada‟ de Ioan Budai Deleanu, care a terorizat zeci de generații de liceeni. De aceea, o redau integral:
„Și au venit în țara sa ca la trei sute de țigani. Și i-a luat pe cei mai buni trei dintre ei și i-a fript, iar ceilalți țigani au trebuit să-i mănânce pe aceștia și Dracula le-a grăit așa: «O să vă pun să vă mâncați unul pe celălalt, până când nu va mai rămâne nici unul dacă nu veți merge să vă bateți cu turcii!». Și țiganii s-au bucurat să meargă acolo unde i-a trimis. Și i-a îmbrăcat în piei de vită, pe ei și pe caii lor. Iar pe când porniseră unii împotriva celorlalți, caii turcilor s-au speriat de putoare și turcii nu-i mai puteau stăpâni și au luat-o la goană spre o apă, cu țiganii după ei și s-au înnecat cu toții‟.
Vlad Țepeș avea boală pe popi și călugări
Și preoții au intrat pe radarul lui Vlad Țepeș, cu tratamente la fel de speciale. După ce a ascultat o prea pioasă predică a unui popă despre păcate – probabil părințelul a scăpat câteva aluzii la voievod – Țepeș l-a invitat la masă. Aici vodă a rupt bucăți de pâine în talgerul său și, în momentul în care preotul a întins lingura în terciul voievodal, Țepeș i-a grăit: „Nu ai predicat tu despre păcat și tot așa? Iar preotul a spus: «Așa este, doamne!» Și el i-a zis: «De ce îmi iei pâinea mea, pe care am rupt-o eu?»‟. Finalul este previzibil: preotul a fost tras în țeapă.
O altă relatare despre relația lui Țepeș cu clericii este extrem de scurtă: l-a tras în țeapă pe un călugăr franciscan călare pe măgar – adică țeapa a trecut mai întâi prin nevinovatul dobitoc, înainte să-l pătrundă pe părințel. O altă probă de umor negru a lui Țepeș: în mod normal, călugării franciscani umblau desculți ca semn al umilinței. Călugărul acesta mergea însă prin Țara Românească încălecat pe un măgar, iar Țepeș a spus că, prin această execuție ciudată, i-a făcut încălțări călugărului. Nu mai reiau prea-cunoscuta poveste despre muierea leneșă care îi făcuse bărbatului ei o cămașă prea scurtă și a fost – previzibil! – trasă în țeapă, nici cea despre cerșetorii adunați într-o casă, ospătați și arși apoi de vii.
Dar de ce făcea toate astea?
Vlad Țepeș este tăcut, vocea lui nu se aude decât rareori din documentele vremii. Scrisorile și actele oficiale păstrate de la Țepeș nu conțin nimic special, unele dintre ele sunt semnate de el (știa să scrie, ca un adevărat nobil al vremii sale), dar rareori conțin detalii biografice personale. O excepție este mențiunea că, în tinerețe, în pribegia din Transilvania, și-a apărat viața cu sabia în mână împotriva a doi nobili trimiși să-l asasineze.
S-a păstrat totuși o explicație a cruzimilor lui Vlad Țepeș, dată de el însuși. Cuvintele sale au fost păstrate într-o scrisoare a episcopului Gabriel de Verona, care spune că Țepeș, cu prilejul unui război în Bosnia tăia turcii în bucăți cu mâna lui (cum ziceau și sașii „el însuși tăia oamenii ca pe verze‟) și trăgea bucățile în țepe spunând: „Când vor veni turcii și vor vedea acestea, de spaimă vor fugi!‟.
O formă de război psihologic, practicată și de fratele său mai mare Mircea, care, după asediul reușit al cetății Giurgiu, a organizat o ambuscadă și i-a măcelărit pe toți turcii care se retrăgeau, după care i-a tăiat în bucăți, pe care le-a atârnat în copaci pe malul Dunării pentru a îngrozi o altă oaste turcească ce se apropia.
Ceea ce s-a și întâmplat: belgianul Jehan de Wavrin, martor ocular la eveniment spune că vaietele turcilor s-au auzit zile de-a rândul când și-au găsit camarazii sfârtecați și atârnați prin pomi. (Există și un element de dragoste frățească în toată această înlănțuire de cruzimi: căpetenia turcilor căsăpiți la Giurgiu era cel care îi luase ostatici pe frații mai mici ai lui, Mircea, Vlad și Radu).
Și nu, Țepeș nu era nebun. Nici jumătate din cât era verișorul lui, Ștefan cel Mare
Chiar deloc. Multe din povestirile germane despre Vlad Țepeș par exagerate, dar sunt confirmate din alte surse. De exemplu germanii povestesc pe scurt cum Țepeș a ucis 24 000 de turci la sud de Dunăre, relatare care coincide cu o scrisoare a voievodului însuși către regele Matei Corvin, în care cifra globală este defalcată pe sate, câți au fost căsăpiți în fiecare localitate. Scrisoarea respectivă se încheie cu un ton de regret: „Iar cele de mai sus sunt numai numerele morţilor ale căror capete au fost aduse dregătorilor noştri, cei care altfel n-au fost arătaţi, ori au ars prin case, al acelora număr nu-l ştim, că au pierit foarte mulţi‟. Aici este vorba și de afaceri: Papa de la Roma dădea subvenții pentru o cruciadă anti-otomană, iar Vlad Țepeș se dovedea un partener corect, transmițând un raport final al activităților finanțate.
Ienicerul Konstantin Mihailovici, sârb de origine, povestește și el despre acest episod al invaziei în sudul Dunării (cu detaliul că victimelor li s-au tăiat nasurile care au fost trimise la Budapesta) – bineînțeles, condamnând cruzimea lui Țepeș. Însă, același ienicer Mihailovici povestește cât se poate de relaxat că, în timpul campaniei turcești din Țara Românească, au fost prinși câteva sute de români care au fost tăiați în două cu fierăstraiele. În esență, oricui i-ar fi greu să aleagă între a fi tăiat în două cu fierăstrăul și a fi tras în țeapă.
Vlad Țepeș nu era nebun, poate doar mai insistent și mai sistematic. Despre verișorul lui bun, Ștefan cel Mare – care a fost îndeajuns de norocos să ajungă și Sfânt – aflăm de la cronicar că „pe la ospeațe omorâia fără giudeț‟. Fără giudeț înseamnă fără judecată – și ne putem lesne imagina o petrecere voievodală, la care un boier se fudulea mai mult decât ar fi fost cazul cu vitejia lui, ori strecura vreo snoavă ce-l scotea din sărite pe Ștefan cel Mare, care fără multă vorbă îl ucidea pe loc pe imprudent.
Dacă pe Vlad Țepeș îl vedem servind masa printre leșuri trase în țepe, de ce nu l-am vedea și pe Ștefan cel Mare veselindu-se la un ospăț, după ce tocmai îl descăpățânase pe un boier, al cărui stârv era lăsat să se răcească chiar în sala de mese?
De altfel, cronicile spun că și Ștefan cel Mare obișnuia să tragă în țeapă, însă de departe cele mai fioroase sunt relatările care spun că, după fiecare victorie, voievodul Moldovei punea să fie uciși toți, dar absolut toți prizonierii. Iar astea sunt cronicile oficiale, alea în care voievodul este lăudat. La asfințit, după multe ore de luptă, prizonierii erau măcelăriți în masă, treabă care trebuie să fi durat ceasuri în șir, când era vorba de mii de oameni care trebuiau decapitați manual, unul câte unul.
