În februarie 1998, corpurile goale a trei adolescenți au fost găsite pe un deal la periferia orașului Génova din centrul Columbiei. Regiunea e muntoasă, semi-rurală și foarte călduroasă, așa că toate corpurile erau vinete și umflate. Cei trei băieți erau legați de încheieturile mâinilor și gâturile le erau tăiate cu cuțitul. Aveau și penisurile tăiate, iar corpurile le erau acoperite de mușcături și prezentau semne de penetrare anală. Lângă ei, poliția a găsit și o sticlă de lubrifiant.
În scurt timp, s-a aflat că cei trei băieți erau săraci, cu vârste între 11 și 13 ani, și fuseseră prieteni buni. Cel mai tulburător detaliu a venit de la mama unuia dintre băieți, care a zis că fiul ei venise în grabă acasă în ziua dispariției, bucuros că primise de lucru de la un bărbat care avea nevoie de ajutor să transporte vite. Entuziasmat, plecase de acasă vineri dimineață. Corpul i-a fost găsit luni.
Videos by VICE
Prin 1998, Duran Saavedra Aldemar era un detectiv criminalist în vârstă de 31 de ani care lucra la procuratura statului Quindio din Columbia. S-a gândit să verifice dosarele statului cu cazuri similare și a găsit 13 alte cazuri nerezolvate din ani mai vechi. Toate corpurile victimelor, tot băieți săraci, fuseseră găsite cu răni de cuțit la gât, pe piept și în zona inghinală și prezentau urme de agresiuni sexuale. De acolo, Aldemar a extins investigația în statele vecine și a descoperit că pe dealurile împădurite ale Columbiei apăreau mereu cadavre de băieți din 1992. În total, 13 dintre cele 32 de state ale Columbiei aveau cel puțin un caz care se potrivea cu acest profil, ceea ce însemna că țara avea de-a face cu un criminal în serie.
Și totuși, superiorii lui Aldemar n-au fost de acord.
„Directorii noștri nu puteau crede că avem un criminal în serie în țară”, a declarat Aldemar pentru VICE, la telefon. Ne-a povestit că a avut mai multe întâlniri pe subiect cu directorul, toate cu rezultate frustrante. „Pentru noi, acum douăzeci de ani, un caz cu aceste caracteristici părea scos dintr-un film sau o telenovelă. Nu ne imaginam că avem criminali în serie în Columbia.”
Pentru orice occidental care a crescut într-o cultură care a mitologizat criminalii în serie din 1970 până azi, ideea că un departament de poliție a descoperit un astfel de tipar de crime și n-a suspectat ce e mai rău pare absurdă. Și totuși, asta s-a întâmplat.
Acest caz a fost un punct de turnură pentru abilitatea poliției columbiene de a identifica semnele unor omucideri în serie. Cu ocazia asta, au aflat că țara are o problemă unică: nu doar că nu se mai confruntase până atunci cu criminali în serie, dar îi avea pe unii dintre cei mai prolifici din lume.
Când Aldemar și echipa lui l-au găsit pe criminal, acesta s-a dovedit a fi un fost miner, în vârstă de 42 de ani, pe nume Luis Garavito. Garavito se împrietenea cu băieții și îi atrăgea în zone izolate, prin oferte de mici joburi, ca să-i tortureze, să-i violeze și să-i ucidă. Când și-a mărturisit, în sfârșit, crimele, în 1999, i se atribuiseră deja 138 de victime, ceea ce înseamnă că a rămas, până azi, cel mai prolific ucigaș în serie din lume.
Dar nu l-a depășit cu mult pe Pedro López, un alt columbian care a ucis 110 tinere, cu douăzeci de ani înaintea lui, care e al doilea cel mai prolific criminal în serie din lume. Acesta e urmat îndeaproape de Daniel Camargo Barbosa, care, în aceeași perioadă cu López, a strangulat tinere în Columbia și Ecuador. A avut 71 de victime confirmate, ceea ce înseamnă că deține locul cinci pe o pagină urâtă de Wikipedia intitulată „lista criminalilor în serie după numărul de victime”.
Împreună, acești bărbați columbieni dețin trei dintre cele mai mari recorduri pentru omucidere din lume. Nu sunt implicați în traficul sângeros de cocaină din țară și nici în vreo juntă militară, ci au fost motivați de o dorință compulsivă, psihopată și sadică, de a ucide. Și au făcut asta ani de zile, fără ca sistemul de justiție să observe.
Întrebarea este: de ce Columbia? Care e faza cu această mică națiune catolică, de a produs astfel de monștri?
Cazul lui Luis Garavito oferă niște răspunsuri.
Când detectivul Aldemar le-a prezentat dovezile superiorilor săi și le-a explicat teoria lui despre un eventual criminal în serie, aceștia nu l-au crezut nu pentru nu erau obișnuiți cu violența, ci pentru că nu mai auziseră de acest gen de violență.
„Eram mai interesați să investigăm masacre și evenimente care provocau scandaluri naționale”, își amintește el. „În Columbia, ne-am confruntat cu multe feluri de violență: violență politică, conflicte armate. Aceste tipuri de violență le-a permis anumitor personaje să opereze în secret. Ceea ce înseamnă că nu le puteam identifica sau stopa și nici nu puteam aduna dovezi pentru cazurile lor.”
Aldemar face referire la felul în care violența a fost aproape normalizată în societatea columbiană. Merită să analizăm istoria țării, ca să înțelegi cum au putut mai mulți criminali în serie să opereze în secret.
Columbia a obținut independența față de Spania în 1810, dar n-a avut niciodată stabilitate politică. Secolele 19 și 20 au fost marcate de o serie de turbulențe și revoluții, care, după cel de-al Doilea Război Mondial, au avut ca rezultat o perioadă de agresiuni politice cunoscută sub numele de „La Violencia”. Când candidatul prezidențial liberal a fost asasinat în 1948, violențele care au urmat între cele două partide politice conducătoare au ucis aproximativ două sute de mii de persoane.
Țara nu și-a revenit niciodată după asta. A început un război civil lent și îngrozitor în care și-au pierdut viața alte 220 de mii de persoane, în a doua jumătate a secolului. Problema s-a exacerbat când lumea a descoperit că în Anzii Columbieni creștea planta de coca. Războiul drogurilor, combinat cu violența armată din țară, a ucis alte cincizeci de mii de persoane.
Prin 1990, columbienii „se obișnuiseră deja cu crimele, deveniseră ceva banal în viețile lor”, după cum spune specialistul în prevenirea crimelor Robert Muggah.
Muggah, directorul unui think-tank care lucrează cu informații din sistemul de justiție din America Latină numit Igarapé Institute, a spus că rata enormă a omuciderilor din Columbia îngreunează investigațiile poliției și prinderea criminalilor.
„Între 1990 și 2000, au fost ucise peste 20 de mii de persoane pe an. Poliția, procurorii și judecătorii chiar nu mai puteau face față numărului de cadavre”, a declarat el pentru VICE.
În sfârșit, în 2016, s-a semnat un armistițiu istoric între guvern și Forțele Armate Revoluționare din Columbia (FARC), ceea ce i-a făcut pe mulți să creadă că urma o perioadă de stabilitate și pace.
Dar, din păcate, vărsarea de sânge din Columbia a continuat ca până atunci. În august, cinci adolescenți cu vârste între 14 și 18 ani au fost găsiți cu gâtul tăiat după ce s-au jucat cu zmeul în orașul Cali. O săptămână mai târziu, opt studenți au fost uciși când un grup de bărbați mascați au tras focuri de armă într-un restaurant aglomerat din Nariňo. În toate cazurile, crimele au fost comise de bandele de răufăcători locali și cartelurile de droguri.
Ideea e că, astăzi, la fel ca la sfârșitul anilor 1990, rata omuciderilor din Columbia depășește abilitatea statului de a închide criminalii, ceea ce înseamnă că mulți dintre ei sunt în libertate. Practic, nouăzeci de procente din omuciderile din Columbia rămân nepedepsite, conform spuselor lui Muggah.
Muggah sugerează că, în Columbia, la fel ca și în alte părți ale lumii, închisoarea nu-i sperie pe oameni. Faptul că violența e atât de normalizată aici produce criminali de toate felurile. Și, mai ales, criminali care ucid mai des. El susține că rata omuciderilor în serie din țară nu e genetică, așa cum au sugerat unii academicieni. Nu există nici vreun factor cultural care să-i facă pe columbieni mai violenți decât vecinii lor din Chile, Ecuador sau Panama.
„Dar atunci când cauțiunile sunt mici, legea se aplică prost și violența e normalizată, evident că numărul crimelor în serie crește.”
Când detectivul Aldemar a încercat să construiască un profil al ucigașului în serie Luis Garavito, în 1998, a văzut pe pielea lui de ce sunt rezolvate atât de greu crimele. Pentru el, principala problemă a fost izolarea departamentului în cadrul guvernului.
În 1998, biroul de procuratură era un concept relativ nou și era în competiție directă cu poliția, care, în multe cazuri refuza să îi ofere informații. „Pe lângă asta, informațiile erau scrise, în vremea aceea, cu stiloul pe hârtie. Totul era analog.”
Nici măcar după ce l-a convins pe superiorul lui că aveau de-a face cu un ucigaș în serie, nu era nici el sigur ce însemna asta. Știa de criminali în serie din filme, auzise de detectivii care lucraseră în anii 1970 la cazurile lui Pedro López și Daniel Camargo Barbosa, dar nu avea niciun training specializat. Așa că s-a educat singur.
„Inițial, a trebuit să citesc multe cărți. Literatură americană, literatură engleză despre FBI și acest gen de comportament criminal”, a zis el.
L-a ajutat în special un serial TV: Citizen X, cu Donald Sutherland, de pe HBO. Personajul principal era un detectiv care se lupta cu birocrația ca să găsească un ucigaș în serie din Rusia sovietică. „Era foarte similar cu cazul nostru”, a zis Aldemar.
În sfârșit, la un an de la începerea investigației, au avut o descoperire revoluționară. Au fost contactați de un bărbat care le-a zis că fusese atacat în tinerețe de un bărbat care îl rugase să-l ajute să transporte niște vite. Dar în loc să primeasc de muncă, fusese legat, violat și torturat. Din fericire pentru el, agresorul era atât de beat încât adormise și băiatul reușise să scape.
Un deceniu mai târziu, acest băiat – care avea acum aproape douăzeci de ani – lua prânzul într-un restaurant când a realizat că tipul de la casă era cel care îl atacase cu mulți ani în urmă. A plecat din restaurant în liniște și s-a dus acasă să-i aducă pe unchii lui cu el și să se confrunte cu bărbatul. Dar acesta își recunoscuse și el victima, își dăduse demisia de la job și fugise. Tânărul n-a știut unde a plecat agresorul, dar i-a zis detectivului numele restaurantului: La Arepa.
Aldemar l-a interogat pe proprietarul restaurantului, care i-a spus cum arăta fostul angajat și cum îl chema: Luis Alfredo Garavito.
Aldemar și echipa lui n-au reușit să-l localizeze pe Garavito, dar au găsit-o pe sora lui într-un oraș numit Trujillo, la două ore de locul în care fuseseră găsiți cei trei băieți în 1998. Sora lui era foarte religioasă și a zis că se distanțase de fratele ei, care se îmbăta foarte des. În schimb, i-a trimis pe detectivi la o profesoară cu care acesta locuia uneori: o femeie pe nume Luz Maria, care avea mai multe cutii cu lucruri de-ale criminalului.
Aldemar a deschis cutiile și a găsit decupaje din ziar cu detalii despre copii dispăruți care datau din 1992. Au găsit și un calendar care avea marcate niște numere de la 9 la 14. „Am descoperit că marcase vârsta copiilor pe care îi ucidea și datele când comitea crimele”, a zis Aldemar.
Ani mai târziu, după condamnare, au realizat cât de clar era profilul victimelor lui Garavito. Erau întotdeauna băieței cu pielea deschisă și părul blond, cu ochii verzi sau albaștri. Nu erau niciodată copii de culoare și o singură dată au identificat o victimă cu o mică dizabilitate. „Îi plăceau copiii cu fețe drăgălașe. Erau copii interesați să câștige bani ca să-și ajute familiile.”
Aldemar și echipa lui l-au prins într-un final pe Garavito, când acesta a făcut o greșeală. S-a întâmplat în orașul Villavicencio, lângă Bogotà, unde luptele de gherilă se intensificaseră și victimele lui Garavito erau mai puțin bănuitoare. Acolo, acesta a întâlnit un băiat care vindea bilete la loto și i-a oferit un job, ca de obicei. Apoi l-a atacat. Un om al străzii a asistat la atac și a început să arunce cu pietre în Garavito, ceea ce a atras atenția unui șofer de taxi, care a anunțat incidentul prin stație. Garavito a fost arestat în ziua aceea sub o identitate falsă, dar echipa lui Aldemar l-a recunoscut în pozele de la poliție și a realizat că era omul lor.
Următorul pas a fost să-l facă să mărturisească, lucru care a durat 24 de ore. „Era foarte alunecos. De câte ori îi puneam o întrebare, ne ruga s-o repetăm, ca să tragă de timp. Nu avea sentimente, nici reacții, nu devenea anxios sau stresat”, a povestit Aldemar.
Până la urmă, Aldemar a scos de la el o mărturisire, după ce s-a prefăcut că polițiștii știau mai multe decât știau, de fapt.
„I-am zis: _Luis Alfredo, știm că tu ai omorât toți copiii. Ești un om bun, dar când bei, te transformi într-un monstru agresiv. Atunci e momentul în care ataci minorii._”
Aldemar a zis zis că ucigașul s-a uitat la el și a dat din cap. „M-a întrebat: Ce altceva mai știți?”
Aldemar i-a zis numele orașelor unde ucisese copiii, datele crimelor și dovezile care sugerau că Garavito era criminalul.
„Până la urmă, s-a uitat la mine și a zis: _Știi ce? Așa e. Vreau să îmi cer iertare directorului și tuturor celor de aici, și lumii întregi, pentru că sunt un demon și ce ați găsit până acum nu se compară cu ce am făcut._”
Apoi, cel mai prolific criminal în serie din lume le-a povestit crimele, una câte una. A început la 7 seara și n-a terminat până în zori a doua zi. În total, Garavito a descris 150 de crime, dar autoritățile au avut suficiente dovezi să-l condamne doar pentru 138.
Mai târziu, Garavito a fost condamnat la 1 853 de ani de închisoare, cea mai lungă sentință din istoria judiciară a Columbiei. Dar pentru că a mărturisit totul poliției, s-ar putea să fie eliberat în 2023.
Evident că Aldemar speră ca Garavito să rămână totuși în închisoare, deși asta nu ține de el. A zis că acest caz l-a făcut să se întrebe de ce a produs țara lui astfel de monștri.
„Ne-am pus întrebarea: de ce sunt mai mulți criminali în serie în Columbia decât în toată America Latină?”, a zis el.
Răspunsul pe care l-a găsit seamănă cu al lui Muggah. A zis că e un produs tragic al violenței normalizate și al politicilor ineficiente.
În prezent, Aldemar spune că sistemul de justiție din Columbia e mult mai capabil să identifice astfel de criminali și e mândru că a contribuit la această schimbare, mai ales la felul în care au împrumutat tehnici de identificare de la FBI și le-au adaptat la Columbia.
„Am observat că profilurile făcute de americani nu funcționau pentru noi, pentru că populația de aici gândește diferit, mănâncă diferit, acționează diferit și are alte credințe religioase. Așa că am început să construim profiluri bazate pe Columbia, iar asta ne-a ajutat să procesăm informațiile. Am construit un sistem de informații foarte bine pus la punct și am reușit să conectăm personajul cu victimele pe care le găseam”, a zis el.
Aldemar încă lucrează ca detectiv la Fiscalia General de la Nación. Acum are peste cincizeci de ani și are acest job de peste treizeci. Își amintește în ceață despre caz, dar se gândește des la asta, mai ales la familiile victimelor, care au fost abandonate de guvern. Pe vremea aceea, erau interogate de poliție și uitate. Acum primesc asistență financiară și consiliere psihologică.
După o pauză, a menționat ororile pe care aceste familii au fost obligate să le îndure. Pentru el, aceasta e adevărata tragedie a cazului: oamenii care au rămas marcați pe viață pentru că un om se distra ucigând și torturând copii.
„Atâtea familii și-au găsit copiii decapitați, înjunghiați, arși, mușcați. Imaginează-ți cum e să-ți găsești copilul cu un băț înfipt prin rect, care îi ieșea prin gură, cât de șocant e asta pentru o mamă, un tată, un frate. Dar poliția nici nu dădea atenție la lucrurile astea. Da, critic statul, instituția care îmi plătește salariul. Cred că oamenii aceștia ar fi trebuit susținuți mai mult”, a zis el cu tristețe.
