Anul trecut, împreună cu o echipă de cineaști alternativi din Argentina, Mișu Stoica a scos un documentar de scurtmetraj despre cum industria uleiului de palmier devine mai a naibii decât cocaina în Columbia. Iar la nivel global, defrișările din Indonezia ori Malaezia pentru noi plantații de palmieri îl fac pe Herr Schweighofer să se îmbujoreze.
Ideea e că din toate tărășeniile astea reiese că uleiul ăla de palmier venit din colțul Americii de Sud ajunge și la pompa de carburant de pe DN1. Documentarul lui Stoica, Frontera Invisible , va fi proiectat la singurul festival românesc de film despre mediu, Festivalul Pelicam, care se desfășoara în perioada 8-11 iunie, în Tulcea.
Videos by VICE
Mișu Stoica este director executiv la 2Celsius Network, unde se ocupă de advocacy pe tema bioenergiei și cu producția de material media ecologiste. Mai face și fotojurnalism, ca freelancer, și de trei ani s-a apucat de film documentar la care a lucrat din ipostaza de producător, regizor, operator și fixer. A mai făcut producție video și pentru ONG-uri mari, pe mediu, ca Greenpeace și Bankwatch.
În contextul în care Trump a dat pur și simplu delete la încălzirea globală și se joacă inconștient cu planeta asta, de parcă ar fi o invenție a lui Pierre Larousse, m-am gândit că n-ar strica puțin lobby pentru un mediu mai curat. Cândva, cumva.
Așa că am vorbit cu Mișu, ca să aflu care-i legătura dintre uleiul de palmier și motorina din România și ce a căutat el prin Columbia.
El e Mișu Stoica și n-are treabă cu România, are cu planeta Pământ.
VICE: Adică tu, român, te gândești să mergi în Columbia să faci un documentar de scurtmetraj despre palmierii de acolo. De ce?
Mișu Stoica: Așa cum dioxidul de carbon intră într-un circuit global, așa și noi, documentariștii preocupați de chestii de mediu și schimbări climatice, ne ducem acolo unde miroase a emisii și a joc murdar. Acum, faptul că ești român nu contează așa de mult, dacă nu ai frustrări naționaliste. Subiectul pe care voiam să-l acoperim – respectiv efectele sociale și de mediu ale utilizării din ce în ce mai răspândite a uleiului de palmier în transport, sub formă de biodiesel – ne trimitea undeva la Ecuator, că numai acolo crește tipul ăsta de palmier. Realmente, nu m-am gândit că o să merg în Columbia, dar acolo ne-a dus investigația. Columbia este acum al patrulea cel mai mare producător mondial de ulei de palmier. Uneori industria chiar lucrează împreună cu grupări paramilitare că să-i alunge pe micii fermieri sau pe populațiile indigene de pe pământul lor unde încercau șă-și vadă de viață. Minunat, nu?
Nu v-a fost frică?
Ce-i drept, am pierdut câteva nopți de somn știind că vom ajunge numai în zone de conflict ca să filmăm. De exemplu, am zburat cu un Cesna vreo mie de kilometri peste savana columbiană, ca să ajungem în Mapiripan, un orășel izolat la granița cu departamentul Amazonas, unde acum ceva timp a avut loc un masacru și a cărui existență este aproape complet dependentă de o corporație care deține o plantație de palmieri de câteva mii de hectare. Noi trebuia să intervievăm niște oameni dintr-o comunitate indigenă, din afara localității, dar am aflat cu câteva zile înainte că acești oameni au fost căutați de către paramilitari și s-au dus într-o locație secretă din Bogota. Oamenii ăștia se plângeau de companie că le-a blocat accesul la pământurile lor ancestrale, unde ei vânează și pescuiesc, un drept garantat prin lege în Columbia pentru populațiile indigene.
Din cauza asta, cei care trebuiau să ne însoțească au spus că e prea periculos pentru ei ca să mai vină cu noi. Am avut ceva discuții în echipă dacă ne mai asumăm riscul să mergem, dar până la urmă am hotărât că locația era importantă pentru film și, dacă găsim o modalitate să ajungem acolo, o vom face. În disperare, am apelat la reprezentanții industriei de palmier – noi fiind deja în contact cu ei ca să ne ofere un interviu pentru film – și ne-au dat ei un om care să ne însoțească. Nu ne-a făcut asta să ne simțim prea în siguranță, dar fie. Mă gândeam că acolo dacă ni se întâmplă ceva, nu o să știe nimeni ce și cum.
Dar acum, pe tot globul, e un consens că uleiul de palmier e pur și simplu rău. Demența asta continuă?
Da. Niciuna dintre celelalte țări producătoare de ulei de palmier nu-s chiar raiul pe pământ. Peste tot pe unde vor unii să cultive planta asta, la nivel industrial, că numai așa e profitabilă, găsești conflict; că este vorba de Peru, bazinul congolez, Malaezia sau Indonezia. Astea două din urmă sunt cei mai mari producători la nivel global, iar pentru a atinge recordul ăsta de dezvoltare și-au distrus o bună parte din pădurile tropicale, și-au futut biodiversitatea, au lăsat comunități întregi în sărăcie lucie, le-au lăsat să se bată pe puținul pe care-l mai au sau să defrișeze și ei, la rândul lor pădurea, ca să aibă unde să-și cultive mâncarea. Celelalte țări vor și ele să se dezvolte, că cererea crește. În Columbia fenomenul ăsta a luat-o razna.
Totuși, eu, la fel de român, te întreb ce treabă am eu cu biocombustibilii importați din țări îndepărtate precum Columbia?
Comerțul e global, nu? Europa importă majoritatea uleiului de palmier exportat de Columbia, îl procesăm aici și ajunge printre altele și biodiesel, care numai bio nu este. Dacă trăiești în România, ai mașină și merge pe motorină, să fii sigur că un pic din uleiul ăla de palmier ajunge și la tine în rezervor. 45% din toată materia primă folosită în Europa pentru producția de biodiesel este ulei de palmier. Dar nu știm exact care-i circuitul lui. Ăsta, mi-a fost dat să descopăr, este secret comercial.
„Tu, deținător român de autoturism, consumi ulei de palmier care provine din zone de conflict sau de unde a existat odată o pădure tropicală, fără să vrei sau să știi neapărat.”
Și, ca să te simți și mai bine, îți zic că un studiu al Comisiei Europene făcut în 2016 arată că biodieselul poate avea emisii de trei ori mai mari decât combustibilii fosili, din cauza felului în care este produs. Adică, dacă tai păduri tropicale sau seci turbării, pe care le înlocuiești cu plantații de palmier, normal că vei avea de-a face cu emisii mai mari.
De ce e atât de important rolul României în toată treaba asta europeană murdară a biocombustibililor?
Pe scurt, România are niște interese agricole și niște voturi la Bruxelles. România s-a aliat cu alte țări cu interese agricole și niște voturi la Bruxelles pentru a continua să servească interesele businessului, fie ăla agricol mare sau al unuia mai recent, cel al producătorilor de biocarburanți din culturi terestre (adică și culturi energetice precum salcia). Astfel, deși s-a demonstrat că biocarburanții ăștia nu ne reduc emisiile, noi continuăm să-i folosim ca rezultat al altor interese. Bine, a existat o reformă la nivel european și statele membre sunt obligate acum să reducă din volumul de biocarburanți pe care îi pot folosi pentru a-și atinge țintele de reducere a emisiilor din transporturi din pachetul legislativ climatic care e în vigoare până în 2020, scuzați limbajul, dar asta rezolvă doar o parte din problemă.
Unde sunt biocombustibilii? Eu, românul, unde îi văd?
Biocombustibilii sunt amestecați cu benzina și cu motorina și îi poți servi la orice stație de alimentare din țară. Dacă-ți iei lupa la tine, o să vezi că scrie deasupra pompei care e conținutul minim de biocarburanți din sortimentul preferat. Acum e pe la 5% în medie între biodiesel și bioetanol. Și îi mai poți vedea în starea lor inițială pe ogoarele patriei, sub formă de rapiță, spre exemplu. Sigur, nu o să știi cât din rapița aia ajunge biodiesel că nu-ți spune nimeni, dar îți pot spune că majoritatea rapiței cultivate la noi se exportă. Ei, o parte din uleiul extras din rapița asta ajunge biodiesel.
„În UE, rapița este cea mai folosită cultură pentru producția de biodiesel, iar cererea asta crește prețul uleiului și, prin urmare, influențează și prețul alimentelor.”
Revenind la Columbia, care e legatura dintre mediu, corupție și violența luptătorilor de gherilă?
E destul de complicată schema. Sunt mulți actori care participă în Columbia la acapararea terenurilor pentru diferite scopuri, inclusiv politicieni corupți. Sună cunoscut? Mediul – zonele umede, pădurile tropicale – este o victimă colaterală în cursa pentru dezvoltare. Astea sunt zonele unde pământul este fertil și irigația se poate face ușor în timpul sezonului secetos. Sunt zonele cele mai bune pentru plantațiile de palmier. Bun, dar zonele astea se întâmplă să se suprapună cu zonele de conflict armat, așa că pentru a putea planta orice, trebuie să există o înțelegere în prealabil cu orice gherilă sau facțiune paramilitară care este prezentă pe teritoriul respectiv. În unele locuri oamenii ne-au spus că terenurile lor au fost acaparate ca rezultat al unei înțelegeri între autoritățile locale și paramilitari. Aceștia din urmă i-au intimidat să-și abandoneze casele și terenurile pe care făceau agricultură și care au fost vândute către producători de ulei de palmier.
Care sunt alternativele pentru combustibili?
Dacă vrem combustibili alternativi care să înlocuiască benzina și motorina, atunci trebuie să îi facem din deșeuri menajere și agricole. Dar trebuie să ne asigurăm că deșeurile astea sunt utilizate cu cap, nu arse direct în rezervoarele mașinilor. De altfel, cel mai bun combustibil dintre toți este, de fapt, energia regenerabilă, care poate fi folosită pentru electrificarea mijloacelor de transport în comun, fie că e vorba de tramvai, troleibuz sau tren. Altă soluție este să continuăm să facem legi la nivel european care să oblige producătorii de mașini, autobuze și camioane să-și îmbunătățească performanța autovehiculelor pe care le produc și să avem posibilitatea să le monitorizăm independent, pentru că altfel ajungem inevitabil la un alt #Dieselgate.
Ce trebuie să facem noi pe viitor în legătură cu biocombustibilii?
Combustibilii care sunt obținuți din culturi agricole trebuie ușor, ușor să dispară. Ei n-au fost niciodată o soluție la scară largă, iar acum vedem care sunt efectele lor. Altfel, orice biocombustibili vom folosi în viitor, trebuie să demonstreze că au performanțe reale și trebuie să ne asigurăm de asta printr-o legislație care să nu lase loc de interpretări, de care să profite guverne sau businessuri.
Cine a făcut filmul? Cine a făcut investigația?
Filmul e o co-producție între un ONG de mediu de la Bruxelles, Transport&Environment – unul dintre ONGurile care a expus scandalul emisiilor, #Dieselgate, și niște băieți faini din Argentina, cărora le zice Gancho. Ideea pentru un film pe subiectul ăsta a avut-o directorul lor de comunicare, Nico Muzi, care-i și co-regizor.
Investigația am făcut-o eu și cu Nico, dar ne-au ajutat ce de la Environmental Investigation Agency și o organizație locală – Justicia Y Paz – cu informații de la fața locului din comunitățile în care sunt ei prezenți, ca să știm exact unde mergem și cu cine vorbim.
