Mi-am revăzut toate schimbările făcute ca să-mi găsesc locul și am ajuns chiar bine

TW: Articolul conține detalii care descriu tulburări de alimentație.

Unii au impresia că generației din care fac parte îi e mai greu să se integreze în grupuri sociale din cauza contextului tehnologic actual sau să-și facă prieteni și eventual prietenii serioase, trainice. Nu caut special așa ceva, dar de-a lungul anilor am încercat să fit in.

Aș zice însă că social media nu mi-a influențat niciodată abilitatea de a mă integra. Dar mi-a influențat părerea despre mine însămi și m-a făcut, de multe ori, să mă exclud singură.

Cred însă că sunt mai mulți factori care influențează modul în care te raportezi la alți oameni, de unde și dificultatea de-a crea conexiuni reale cu alți oameni. Ipoteza mea e că nu te poți aștepta să fii într-un singur fel toată viața și nici n-ar trebui.

Ca să susțin asta, am trecut în revistă câteva momente diametral opuse prin care m-am raportat la cei din jur până la 21 de ani.

Ai mei m-au dat mai devreme la grădiniță. Ei ziceau că motivul a fost să mă obișnuiesc mai repede într-o colectivitate, dar probabil doar n-aveau timp de mine.

Primul an l-am petrecut cu copii din grupa mare, care urmau să treacă la școală. La început, am plâns încontinuu pentru că nu voiam să stau fără ai mei, nu cunoșteam pe nimeni, iar educatoarea, o femeie aproape de pensie, mă speria cumplit.

N-am vrut să mai merg deloc. Într-o seară de decembrie, tata a intrat în cameră cu fața plină de cremă de ras. Mi-a zis că l-a îmbătrânit Moș Crăciun pentru că nu voiam să merg la grădiniță. Am început să plâng și, printre suspine, i-am spus să-i promită Moșului că o să merg în fiecare zi, doar să-l facă tânăr din nou. M-am dus.

În următorul an, am fost pusă în grupă cu copii de vârsta mea. Eram deja obișnuită cu mediul și cu ce presupunea grădinița. Cu încredere de veteran, m-am împrietenit cu toată lumea și încercam să-i fac și pe cei mai timizi să vorbească și să se joace cu restul. 

Educatoarea a fost prima care mi-a pus, în alte cuvinte, eticheta de „social butterfly”. Zicea că trag oamenii la mine ca albinele la miere, iar ăsta e un lucru pe care l-am tot căutat în mine mulți ani de atunci.

Când eram în școala generală, părinții m-au dus la cursuri de modeling, unde aveam ore de dans, de defilare, dar și momente în care instructoarea ne ducea la restaurant – pe banii părinților, evident – ca să ne învețe codul bunelor maniere. Iată, era o ocazie și de a-mi extinde cercul de prietenii.

Uneori, mama îmi aducea după ore un meniu Happy Meal și era mustrată de instructoare. Din toată experiența asta m-am ales cu poze, un calendar cu fața mea și un mers destul de ciudat.

De asta s-a legat și modul în care se raporta învățătoarea de la școală la mine. Îmi spunea că „din cauza asta sunt arogantă”. Deși eram singura din clasă care participa la olimpiade și concursuri de limba română și engleză, de scriere creativă, nu rata niciun moment să fie răutăcioasă cu mine.

Îi plăceau și jocurile de cuvinte, așa că adesea îmi spunea „Aeriana”. 

Mă taxa cel mai mult la matematică și mă compara adesea cu alți copii care se descurcau mai bine la tablă. Poate de aici am și început să urăsc visceral materiile exacte. Pentru că mi s-a spus în primii ani că nu mă pricep, am început să fiu convinsă că nu-s pentru mine și am încetat să mai încerc.

Colegii mei, ca orice copii de opt ani, se ghidau după ce spunea învățătoarea. Eram și pentru ei aeriană, arogantă și nepricepută la probleme cu mai multe necunoscute.

Ruptura socială de la vremea aia s-a produs când tata a plecat din țară. Am rămas doar cu mama. Mai mereu se certa cu el de la distanță și eu număram zilele în care nu ne suna. Așa au început problemele de acasă să-mi remodeleze personalitatea.

Dintr-un copil care oprea oameni pe stradă să le spună că sunt frumoși, devenisem unul tăcut și distant de restul lumii.

N-a ajutat nici pubertatea. Brusc, aveam coșuri pe față, grăsime distribuită disproporționat pe tot corpul, un nas mare și eram mai înaltă decât orice fată din clasa mea. Nimeni nu mai încerca să fie ca mine.

Într-a cincea, când clasa în care eram s-a destrămat și am fost distribuiți pe unde mai erau locuri, am simțit pentru prima oară anxietate. Am picat în clasa care era considerată cea mai bună din toată școala. Era plină de copii de inspectori, polițiști, profesori și avocați. Faptul că toți se cunoșteau încă din clasa întâi mi-a tăiat de la început orice posibilitate de a mă integra. 

Cu timpul, am reușit să mă înțeleg mai bine cu două fete din clasă. Restul mi-erau doar colegi și sursă de anxietate. Nu ratau niciun moment să-mi spună că sunt grasă, că am nasul mare sau că mă îmbrac urât.

Anxietatea și dificultatea de a mă integra au fost observate și de dirigintă, o profă de educație civică ce se întâmpla să fie și psihologul școlii. M-a luat la consiliere într-o zi, la rugămințile mamei.

După ce a încercat de mai multe ori, fără rezultat, să mă facă să-i spun care e problema, m-a îndemnat să citesc „Rățușca cea urâtă”. Am citit, m-am gândit că așa mă percep și colegii de clasă, am plâns și nu s-a schimbat nimic.

Situația din familie era aceeași. Mama se străduia acum să balanseze jobul cu responsabilitatea de a crește doi copii. Eu simțeam absența amândurora și începusem să nu mai încerc atât de mult să excelez la școală. Nu simțeam că aveam vreun motiv să o fac.

Mă descurcam în continuare la română și limbi străine, dar abia treceam la științele exacte. Mi-am justificat asta prin faptul că nu aveam bani de meditații, ca ceilalți copii din clasă.

Într-a opta, am refuzat să merg în excursia de final de an. M-a convins mama să merg măcar la „balul de absolvire” și mulți ani am urât fiecare poză pe care am primit-o de acolo.

Am ajuns la unul dintre cele trei colegii naționale din oraș, la o clasă de filologie. Clasa a noua e momentul în care toată lumea simte că o poate lua de la capăt, să fie altfel sau măcar să pară.

Cu asta în minte, am încercat să mă conving că toată lumea caută să-și facă prieteni în primele săptămâni și m-am forțat să vorbesc cu cât mai multă lume. Până la urmă, o prietenie începe de la ce vulnerabilități pui pe masă și care sunt punctele comune pe care o consolidezi.

M-am împrietenit instant și natural cu o fată pe care o chema la fel ca pe mine. Era extrovertită, avea mai mulți prieteni și mă lua cu ea peste tot. Eu, încă timidă și cam timorată, abia vorbeam.

Mi-am zis că sunt anii în care mă dezvolt cel mai mult și ar trebui să fac cât mai multe lucruri care să mă scoată din zona de confort și din care să-nvăț. Așa că m-am înscris la niște cursuri de teatru de la Palatul Copiilor, unde am ajuns în grupă cu copii de a doișpea. Se știau toți între ei, iar eu mă simțeam din nou ca în clasa a cincea. Dar am continuat, de bună voie, să merg. Mi-a luat un semestru întreg să pot vorbi cu ei fără să tremur.

Apoi mi-am pus în cap să slăbesc. Am început să caut diete, să calculez calorii și să fac sport. În paralel, citeam foarte mult, învățam cu religiozitate la toate materiile, repetam textele de la teatru, mergeam zilnic la biblioteca din oraș, îmi făceam cei zece mii de pași, mă culcam la nouă seara și la cinci dimineața eram la alergat. 

Îți sună ca o rutină mega sănătoasă? Nu era.

Mâncam foarte puțin, mergeam și alergam prea mult și eram mai mereu amețită și obosită. În afară de ai mei, pe care nu-i credeam, nu-mi spunea nimeni că fac ceva greșit. Sau că arăt rău.

Slăbeam repede, mult și niciodată suficient. Mă cântăream zilnic și supraevaluam caloriile de pe etichetele alimentelor. Mă gândeam că 200 de kilocalorii înseamnă, în realitate, 500 și că eticheta minte ca să vândă mai mult.

Eram convinsă că o rutină atât de organizată însemna că făceam ceva bine în viață și eram pe drumul cel bun. Rigurozitatea obsesivă prin care o respectam m-a făcut să mă îndepărtez de oamenii pe care-i strânsesem în jurul meu până atunci. Nu ieșeam prea mult pe afară, pentru că eram prea obosită, era deja seară și trebuia să mă culc sau mi-era teamă să nu fiu nevoită să mănânc de față cu cineva.

Vara dintre a noua și a zecea mi-am petrecut-o singură, printre cărți și etichete cu valori nutriționale. Nu-mi foloseam telefonul aproape deloc. Dezvoltasem o aversiune puternică pentru social media. Peste tot, vedeam doar tipe slabe cu care eram convinsă că nu o să semăn vreodată. Mă mințeam pe atunci că, dacă nu mă uit deloc în oglindă, în câteva luni o să văd o altă persoană, una de care să-mi placă mai mult.

Mă cântăream zilnic pentru că-mi plăcea să văd cum slăbesc tot mai mult în fiecare zi. Eram convinsă că făceam ce trebuia. Nu mai vorbeam cu nimeni, în afară de o prietenă din copilărie și ai mei.

Într-o zi, la insistențele unei amice din generală, am ieșit cu ea și prietenele ei. La plecare, m-au băgat într-un grup, unde au trimis toate pozele făcute în ziua aia. Nu voiam să mă uit, dar știi cum curiozitatea a omorât pisica? Atunci am înțeles pentru prima oară tot ce-mi spuseseră ai mei până atunci: arătam bolnavă.

Am început să caut simptome ale tulburărilor de alimentație. Cu timpul, mi-am dat seama că nu e normal să amețesc la fiecare mișcare bruscă. Nici să-mi cadă atât de mult păr. Nici că nu-mi mai venise menstruația de un an și jumătate. Sau că voiam să adorm mai repede doar pentru că dimineața îmi dădeam voie să mănânc. 

Căutam povești ale oamenilor diagnosticați cu anorexie și mă speria cât de mult mă regăseam în ele. Apoi, pas cu pas, m-am forțat să mănânc mai mult. Ca să scap de gândurile obsedante, precum că mărul mâncat dimineață o să-mi dea cântarul peste cap a doua zi, am început să ies mai des cu colegii. Mi-am găsit treptat confortul în interacțiunile sociale.

Până în clasa a 11-a făcusem progrese considerabile. Îmi lărgisem selecția de alimente pe care-mi dădeam voie să le mănânc. Nu-mi mai uram reflexia din oglindă atât de tare. Ieșeam de mai multe ori pe săptămână cu prietenii. Vorbeam cu toată lumea prin liceu. Am devenit secretar al consiliului școlar al elevilor. Am înființat un cenaclu în liceu cu mai mulți prieteni. Viața era bună. Sau măcar părea okay.

În realitate, ziua mea depindea de ce făceam cu o seară înainte. Îmi plăcea să cred că eram mai bine decât înainte, dar chiuleam de la școală dacă mâncam prea mult. Stăteam singură câteva zile, ca să am timp să „revin la cum eram” înainte să mănânc cornul ăla cu ciocolată. Căutam să mă ascund cât mai mult de oameni ca să mă pot simți bine când stăteam din nou cu ei.

Apoi a venit pandemia. 

Am stat două luni în casa de la țară, la insistențele alor mei. Nimeni nu știa ce se întâmplă – părea că a venit apocalipsa, internetul mergea prost și eu simțeam nevoia să vorbesc cu cât mai multă lume.

Odată întoarsă în oraș, am început să ies din casă cu declarație pe proprie răspundere. Atunci am resimțit toate lunile în care am stat izolată, fără să interacționez fizic cu altcineva în afară de părinții mei. 

La început mi se părea trist că trebuia să port mască de fiecare dată când ieșeam din casă. Apoi a devenit indispensabilă. Dacă o dădeam jos, nu puteam decât să mă gândesc cum arată fața mea, ce grimase fac și că-mi mișc ciudat maxilarul când vorbesc.

Incertitudinea din carantină n-a ajutat nici ea. Ba mă stresam din orice, ba mă gândeam că nimic nu mai contează. După cum ziceam, ce rămân cu tine sunt obiceiurile toxice. Așa am ieșit din nou în lume cu vreo cinci kile în plus și o stimă de sine și mai șifonată. Ai zice că, după ce treci de câteva ori prin același flux de sentimente, ajungi să reușești să-l gestionezi mai bine data viitoare. N-a fost niciodată cazul la mine.

În aceeași perioadă, mi-am spart și telefonul, așa că singura modalitate prin care mai puteam vorbi cu cineva era de prin varianta în browser a WhatsApp. Parola de Instagram o uitasem.

Cu toate lucrurile care mergeau greșit, de data asta n-am mai căutat să mă distanțez de nimeni. În schimb, m-am înconjurat cu cât de mulți oameni puteam. Nu ca să mă distragă de la gânduri negative și probleme nerezolvate, ci pentru că perioada de carantină m-a lăsat cu ideea că nu știi niciodată când o să mai poți vedea persoanele dragi.

Acum, la 21 de ani, am început să nu mai ridic bariere între mine și alți oameni ca mecanism de adaptare. Că-mi iese mereu sau nu, depinde. Ce rămâne important e că am învățat să încerc.