Vadim Ghirdă, fotograf de Pulitzer, mi-a zis de ce-și riscă viața ca să schimbe ceva în oameni

Vadim Ghirdă are, din 2023, un premiu Pulitzer colectiv în palmaresul său. E câștigat împreună cu colegii săi de la Associated Press care au prezentat lumii situația din Ucraina, după invazia Rusiei din februarie 2022.

Premiul de acum desăvârșește activitatea de peste 30 de ani a lui Vadim în locuri și în momente pe care poate nici nu ți le poți imagina. A început la 18 ani, în 1990, pentru AP și va continua, așa cum probabil o vor face și colegii săi – Evgenii Maloletka, Emilio Morenatti, Rodrigo Abd, Felipe Dana, Nariman El-Mofty și Bernat Armangue – care au fost premiați cu acest Pulitzer pentru breaking news photography.

Ce au prezentat ei lumii e o serie de imagini crunte surprinse în timpul războiului din Ucraina.

Acest conflict de lângă România s-a adăugat unei liste lungi de altele la care Vadim a fost martor, din Iugoslavia, Kosovo sau Macedonia până în Israel sau Irak. A văzut lumea, într-adevăr, dar în momentele ei extraordinar de dificile. Totodată, a trecut prin experiențe traumatizante despre care spune că vor rămâne mereu cu el.

Nu și-a pierdut dorința de a le expune oamenilor adevărul și convingerea că imaginile au puterea de a-i schimba. „Accesul la cunoaștere e primul pas către înțelegerea unei situații, către empatie, către o evoluție mai bună a unei situații.” Înainte de-a fi acordat premiul, a avut o serie de imagini publicată pe site-ul AP în care a rezumat zece săptămâni petrecute acolo, între 25 ianuarie și 8 aprilie 2022. Ți-o recomand. Cum îți recomand și să-l urmărești pe Vadim pe Instagram ca să vezi și o altă față a lumii în care trăim.

În urmă cu zece ani, Vadim Ghirdă spunea că „[fotojurnalismul] e un mijloc de a face societatea cunoscută membrilor ei”. În această idee de cunoaștere, am vorbit cu Vadim despre experiența lui în Ucraina, imaginea din seria premiată cu Pulitzer și impactul emoțional pe care-l are meseria asta asupra lui și convingerile pentru care continuă să-și riște viața în zone periculoase. 

VICE: Premiul Pulitzer pe care l-ai câștigat recent e un merit al echipei Associated Press. Ce reprezintă însă pentru tine?
Vadim Ghirdă: Nu mă descurc bine cu ecourile publice ale lucrurilor de acest gen. Mă bucură, dar mă și copleșește atenția intensă și bruscă pentru persoana mea, mai ales că, până la urmă, un premiu e, în esență, circumstanțial și subiectiv. Sunt oameni care fac o viață de muncă excepțională și nu câștigă vreodată un premiu. Alții pun foarte puțin suflet în ce fac, dar, printr-o aliniere de planete, sunt o dată în locul și momentul potrivit și reușesc ceva care este recompensat printr-un premiu foarte cunoscut.

Nu înseamnă că cei din a doua categorie nu merită pe deplin premiul, dar nici nu înseamnă că munca celor care nu au șansa de a lua un premiu nu are valoare. E un moment rar în viața unui jurnalist și mă bucur foarte mult că mi s-a întâmplat și mie. Nu simt că aportul meu a fost indispensabil, dar nici că este nemeritat să fiu în acest grup. Cam ăsta e maximum de autoapreciere de care sunt capabil.

Pentru mine, recompensa cea mai importantă a fost să știu că imaginile sunt văzute de cât mai mulți și să sper că asta va produce schimbări în interiorul lor și, implicit, pentru noi toți, căci binele e și el contagios, nu numai răul. Mai sper să atragă o foarte meritată atenție și asupra muncii altor jurnaliști în Ucraina. Sunt foarte mulți oameni care au făcut lucruri absolut remarcabile acolo, esențiale pentru o înțelegere de ansamblu a situației. 

Pentru o perspectivă corectă și autentic personală, nu una izvorâtă din marea de metode contemporane de dezinformare, nu e suficient să văd câteva fotografii care au fost selecționate pentru un anumit premiu, e necesar să privesc cât mai multe imagini cu putință, din surse respectabile de informație. Până la urmă, nu pot spune că sunt cinefil dacă văd doar filmele care au luat Oscar, sunt cel mult un snob care vrea să facă o conversație pe subiectul zilei.

Care este povestea fotografiei tale — în ce perioadă a războiului ai făcut-o și ce impact avut asupra ta?
Am făcut-o la scurt timp după ce forțele ruse au părăsit Bucha, o suburbie a capitalei ucrainene. Nu e imaginea mea favorită din Ucraina, e insuficient de delicată față de victimele războiului, fie că mă gândesc la cei care au fost uciși, fie la cei care au supraviețuit, mai ales că, pentru cei din urmă, suferința va continua până în ultima lor zi. 

Desigur, estetica nu trebuie să fie un vector definitor al imaginilor de presă – informația transmisă, adevărul, sunt principalele ingrediente care trebuie să nu lipsească. Din această perspectivă, e o imagine necesară.

Fac genul ăsta de lucruri de mai mult de 30 de ani, îmi e greu și să scriu acest număr. „Imunizarea” care derivă din asta, ca să folosesc un termen impropriu, mă face ca, doar pe moment, să rezist cumva la orori. Subliniez însă: doar pe moment, pentru că fiecare lucru de acest gen, chiar și infinit mai puțin hidos decât situația din această fotografie, rămâne în suflet pentru totdeauna.

Cum au fost deplasările în Ucraina până acum? De câte ori ai ajuns, prin ce orașe ai trecut, cum te-ai descurcat cu deplasarea, legăturile locale, siguranța proprie? Cum te-ai descurcat cu căderile de curent sau internet?
Prima oară am lucrat în Ucraina în 1991, în timpul evenimentelor generate de destrămarea Uniunii Sovietice, apoi, în 2012, la Campionatul European de Fotbal, când am văzut o țară care evoluase spectaculos de la ultima mea vizită și nu mai avea nimic în comun cu prejudecățile foarte răspândite la noi, legate de spațiul fost sovietic. 

Au urmat anexarea Crimeei și confruntările din Donbas în 2014–2015, cât și alegerile prezidențiale din 2019, când Volodimir Zelenski a devenit președinte. În final, în ianuarie 2022, cu o lună înainte de începerea războiului, am petrecut zece săptămâni acolo, apoi am revenit pentru o lună, la un an de la începerea războiului, în 2023.

Mă cunosc demult cu acest spațiu și am avut șansa să fiu acolo și în vremuri bune, și în vremuri extrem de grele. Trebuie să spun că am lucrat cu oameni extraordinari, care merită un procent copleșitor din creditul pentru tot ce am reușit să fac acolo. Pe cont propriu, în situația de acolo, nu se poate face mai nimic.

Legat de aspectele tehnice, ucrainenii au un mod absolut spectaculos de a le naviga și remedia. 

Au fost extrem de rare și de scurtă durată situațiile în care am suferit de lipsa electricității sau a internetului. Nu-mi amintesc să mă fi spălat vreodată cu apă rece. Au fost zile în care nu m-am spălat deloc pentru că nu am fost într-un oraș, dar când am fost, am avut apă caldă.

Nu pot spune nici pe departe același lucru despre orașul în care locuiesc; aici durează mult mai puțin să număr zilele în care este apă caldă, decât cele în care nu e.

În timpul pe care l-ai petrecut în Ucraina de la începerea războiului de acum, ce ai vrut să arăți oamenilor din câte se întâmplă acolo?
Pe lângă elementele standard de știri, vreau ca oamenii să vadă prin ce trec alți oameni. Fie că vorbim despre jurnalism de război sau jurnalism, în general, scopul e același, cunoașterea. Accesul la cunoaștere e primul pas către înțelegerea unei situații, către empatie, către o evoluție mai bună a unei situații. 

Multe rele, de la cele mai comune până la cele mai îngrozitoare, s-ar evita dacă ne-am pune permanent în locul celor cu care interacționăm, dacă am vedea lucrurile din perspectiva lor, dacă am conștientiza că suntem cu toții la fel, de fapt. 

Părem diferiți vizual, vorbim alte limbi și avem credințe diferite, dar suntem, de fapt, aceeași ființă. Ceva bun pe care îl facem pentru un alt om se va propaga, iar orice rău facem, oricât de mic, va crea mai departe rău. Știu că e ușor de spus, dar partea practică e altceva, văd asta și la mine.

Măcar un început de conștientizare a conceptului popular de a te „pune în pielea altuia”, de a-ți vedea acțiunile prin ochii altcuiva, de a înțelege că nu numai tu ai o zi proastă azi, tot ar avea efecte extraordinare.

Prin natura meseriei, ți-ai pus vreodată problema că munca ta e pe primul loc și viața personală e în plan secund? Unde e limita?
În meseria asta e foarte greu, pentru mine imposibil, să pui o graniță între profesional și personal. Dacă este făcută cu pasiune, viața personală nu supraviețuiește acestei ocupații. E trist, și pentru cei care o fac și pentru apropiații lor, care au neșansa de a îndrăgi o astfel de persoană. Nu am găsit o soluție pentru asta.

Fotojurnalismul în zone de conflict are și o doză de adrenalină de care poți deveni dependent? Cum vezi tu lucrurile și ce ai observat la alții?
Da, poți deveni dependent de acea adrenalină și poți chiar să ajungi s-o confunzi cu profesionalismul sau pasiunea pentru profesie. Pe lângă dependența asta, să-i zicem pur medicală, există dependențele derivate din ego. Sunt multe situații în care, când faci asta, îți găsești un refugiu mental, un statut imaginar de superioritate față de alți jurnaliști sau alți oameni, în general. 

Devii „special”, slăbiciunea binecunoscută a speciei noastre.

Ne găsim cu greu împăcarea dacă nu acumulăm dovezi, oricât de evident neadevărate, că suntem, măcar cu ceva, superiori celor din jurul nostru. Pentru că nu am o educație în acest domeniu, nu aș îndrăzni să vorbesc lucrurile astea dacă nu le-aș cunoaște din proprie experiență. Nu-mi face plăcere să-mi amintesc, dar am trecut prin aceste faze.

Adevărul are darul de a fi neplăcut de multe ori, însă e singura cale către lumină. Regret că nu a existat cineva demult care să-mi explice convingător și în detaliu aceste lucruri. Era o șansă bună să ascult și să înțeleg, și aș fi economisit mult timp, singura noastră resursă de neînlocuit.

Sfaturile sunt utile exact la momentul potrivit, când ești pregătit să le auzi, iar sincronizarea asta apare extrem de rar. Voi risca totuși asta, poate cineva citește la momentul potrivit: există leac împotriva tuturor riscurilor despre care vorbeam și a relelor nenumărate care derivă din ele. Trebuie doar să-ți amintești permanent că scopul jurnalismului nu e deloc celebritatea persoanei care îl face. Scopul e o schimbare în bine a celorlalți, a societății. 

Pentru a putea să-i vezi și auzi pe cei cu care iei contact trebuie să fii cu picioarele pe pământ. Momentul în care urci, chiar și un pic, pe un piedestal și vorbești doar despre tine e devastator pentru rezultatul muncii tale și rău pentru încrederea în jurnalism, în general. Nu te lua chiar atât de în serios, ia în foarte serios doar ce faci. În plus, concurența e mult mai mică în clubul pe care-l recomand, celălalt e mult mai populat.

Cum acționezi când viața ți-e pusă în pericol, cum te mai poți concentra pe ce ai de făcut?
Acționez cu frică, evident. Aparatul de fotografiat și dorința de a face o fotografie cât mai bună funcționează ca un scut imaginar. Când pun aparatul la ochi, aproape nu mai simt nimic, sunt doar atent să fac o imagine care să conțină măcar un pic din emoțiile și situațiile excepționale din fața mea. Sunt două minusuri.

Scutul e doar imaginar – când stai cu mintea în vizor, nu mai observi nici lucruri comune, cum ar fi pe unde calci. Apoi, imaginile care rezultă nu sunt niciodată mulțumitoare, pentru că intensitatea lucrurilor pe care le simți acolo nu poate fi capturată în întregime în fotografie. 

Senzațiile se imprimă complet în minte și în suflet, în imagine doar parțial, iar asta mă face să simt că nu sunt în stare să fac fotografii, că am fost de față la ceva extraordinar și am irosit ocazia.

Faci ce faci de peste 30 de ani. Ai ajuns până acum la un răspuns la dilema asta: poate o fotografie să schimbe oamenii?
Dacă aș fi încetat vreo clipă să mă păcălesc legat de puterea imaginii de a schimba oamenii, nu am mai fi avut discuția de azi. Pentru că am vorbit de dependențe rele, există și o dependență bună din jurnalismul în zone în care oamenii trec prin situații extreme.

E dependența de adevăr, mai chinuitoare decât toate celelalte. Mai ales pentru că acest „drog”, singurul pe care aș încuraja pe oricine să-l încerce, se găsește foarte, foarte greu în situațiile normale. 

În aceste situații vezi oamenii exact așa cum sunt, nu mai are nimeni timp sau energie să se prefacă, sau să „facă impresie”. Tot spectrul naturii umane, de la bunătate sublimă și până la rău inimaginabil, iese la iveală. Aleg să țin minte și să mă încarc doar cu momentele extraordinare de umanitate, în sensul bun al cuvântului.

Nu voi minți după toată pledoaria asta pentru adevăr: e imposibil să uit momentele îngrozitoare, dar mă străduiesc în fiecare zi să am încredere că oamenii care sunt capabili de acele lucruri sunt tot puțini, în raport cu cei buni. Mintea umană, inteligența, reprezintă instrumente excepționale, cu un număr infinit de „tăișuri”, foarte ascuțite.

Dintre acestea, din păcate, un număr prea mic lucrează în favoarea noastră. 

E în puterea fiecăruia să fie flexibil și să nu rămână în idei preconcepute pentru totdeauna. Să încerce să afle lucruri și să înțeleagă oamenii cu propriul suflet și propria minte. Altfel alegem să trăim doar viețile celor dinaintea noastră sau ale celor din jurul nostru, nu facem cunoștință cu noi înșine.

Fotografia și jurnalismul vizual, în general, reprezintă un limbaj universal, deasupra barierelor lingvistice, culturale sau de orice alt fel, care ne fac să gândim că suntem diferiți unii de alții. Îmi face bine să sper că o fotografie poate micșora distanța sufletească dintre noi, ne poate ajuta să înțelegem că un lucru care se întâmplă într-un colț de lume, chiar îndepărtat, bun sau rău, ajunge să ne afecteze în bine sau rău pe toți. 

Poate că ce am spus aici va suna caraghios pentru mulți, dar sper ca printre ei să fie și unii deschiși să încerce ceva nou, chiar e momentul.

Nicio imagine din acest articol nu poate fi folosită decât împreună cu acest interviu. Toate fotografiile sunt publicate cu amabilitatea Associated Press / Vadim Ghirdă