Tragediile despre care nu înveți la școală îți arată că România e mereu „luată prin surprindere”

De acum o sută și un pic de ani a rămas o frază despre țara asta care ar putea fi foarte bine și eternă: „România are prea mult noroc pentru a mai avea nevoie de politicieni”. Vorbele îi aparțin lui Petre Carp, intelectual și politician, care a trăit suficient cât să vadă România unită. Țara asta e însă și un pic mai mult decât a zis el, desigur. De multe ori e un ținut al neprevăzutului, al contrastelor și a surprizelor. 

Uite, aici poți să fii președinte pentru o noapte – Mircea Geoană, 2009 – sau să stai la cozi interminabile la benzinării pentru combustibil scump grație unei panici generale – poporul român, 2022. Veceurile încă-s în fundul curții, consumul de produse de igienă de bază e redus, iar mica și marea corupție duduie. Cu toate astea, și de altfel miraculos, reușim. Asta e, probabil, cea mai puternică definiție a norocului.

Dincolo de ironii, există și cealaltă realitate mult prea dură: țara asta e un incubator de tragedii și de la cea mai dură și mai recentă – incendiul de la Colectiv – au trecut aproape șapte ani și încă n-a primit o rezolvare, o concluzie sau scuze prezentate oficial de autorități pentru ce s-a întâmplat înainte, în timpul și în anii de după acea noapte de octombrie 2015. Aceeași realitate dură mai are un aspect: în afară de cutremurul din 1977, cele mai multe dintre tragediile din România puteau fi evitate. Iată câteva dintre ele.

Catastrofa de la Ciurea este unul dintre cele mai mari dezastre feroviare din istoria umanității. La acea vreme, cu puțin timp înainte de Marea Unire de la 1918, regatul României era în plin conflict armat cu Puterile Centrale, iar administrația se muta spre Iași, dată fiind ocuparea Bucureștiului de către germani. Un convoi militar alcătuit dintr-o garnitură de 26 de vagoane a plecat din Galați cu destinația Iași. Dimensiunea era neobișnuită, pe lângă numărul mare de vagoane. În condițiile de atunci, război și exod spre Iași, trenul era supraîncărcat și unii dintre pasageri au mai prins loc doar pe acoperiș sau între vagoane.

Trenul a rămas fără frâne undeva pe drumul între gara Bârnova și Ciurea. Deși mecanicii au semnalizat acustic problema controlorilor de vagoane, din cauza aglomerației, aceștia nu au reușit să acționeze la timp frânele. Și-au dat seama de pericolul imens și mecanicii au semnalat problemele de frânare angajaților căilor ferate de la gara Ciurea. Au activat un macaz ca trenul să ajungă pe linia doi și să evite o coliziune cu vagoanele de păcură de pe linia unu. Nu erau însă cele mai bune condiții ca să schimbe linia: fără frâne și unghiul dificil de schimbare. Două vagoane au reușit să intre pe linia doi, restul au deraiat. Mai mult, un vagon a intrat în coliziune cu cisternele de păcură din gară și asta a dus la o explozie. Nu a existat o anchetă oficială, dat fiind contextul războiului, iar victimele au fost înhumate într-o groapă comună în apropierea gării.

Cele mai multe surse istorice vorbesc de circa o mie de morți, dar cifrele nu au putut fi verificate și, mai mult, la acea dată s-a încercat o limitare a percepției dezastrului din partea autorităților. Din punct de vedere al atestării istorice, cel mai mare accident feroviar din istorie a fost în Sri Lanka cu peste 1 700 de victime – trenul a fost lovit de un tsunami cauzat de un cutremur.

E tot un caz de accident feroviar, dar, din fericire, cu mai puține victime. A lăsat țării sintagma „Acarul Păun” sau, altfel spus, fraierul care plătește în locul corupților cu putere decizională. Deși au trecut aproape o sută de ani, Acarul Păun este viu în mai toate cazurile de corupție mare, iar când e vorba de asumat responsabilitatea, ai noștri au cam rămas cam la nivel de an 1923.

Pe 2 iulie 1923, un tren accelerat plecat din București cu destinația Iași s-a ciocnit în gara Vintileanca cu un marfar. Deși presa vremii vorbea de un dezastru comparabil cu cel din 1917, în urma anchetei oficiale a reieșit un număr de 66 de morți și 105 răniți. A fost însă un accident masiv, iar populația a vrut ca vinovații să fie trași la răspundere, inclusiv demisia ministrului Transporturilor. 

Mecanicul a încercat să recupereze o întârziere și mergea cu o viteză destul de mare. Singurul vinovat – pedepsit cu închisoare – a fost acarul Ion Păun, cel care trebuia să schimbe macazul pentru această garnitură. La scurt timp după ispășirea pedepsei, Ion Păun a decedat. Deși statul l-a declarat nevinovat ulterior, această reabilitare a venit mult prea târziu.

Probabil cea mai mare tragedie interbelică din România s-a petrecut în data de 18 aprilie 1930 în Costești, județul Argeș. În Vinerea Mare, toată suflarea locului era la biserica din comună, una cu o vechime de peste trei sute de ani la acea vreme. Era însă foarte mică și neîncăpătoare pentru cei două sute de săteni care doreau să asiste la slujbă. Oamenii i-au cerut preotului să țină slujba în afara bisericii. A refuzat, dar s-a ajuns la un compromis: în biserică să fie copiii, iar părinții să asiste din curte.

De la o lumânare a unui dascăl a luat foc o coroană din celuloid și, ca o reacție în lanț, focul a cuprins întreaga biserică. Cu un pod vechi, biserica din lemn uscat a ars ca o torță în mai puțin de 30 de minute. Pentru că ușa se deschidea spre interior, iar disperarea copiilor să iasă a blocat ieșirea, s-a produs o tragedie. Au murit 116 copii.

Preotul a fost găsit carbonizat cu fiul său în brațe, iar, după această tragedie, nu au mai fost copii aproape deloc în comuna Costești. Regina Maria a venit personal în localitate în urma tragediei pentru a asista la funeraliile, iar evenimentul a fost atât de mediatizat, încât a ajuns pe primele pagini ale ziarelor din Franța și Statele Unite ale Americi.

Ulterior tragediei, ziarele românești vorbeau de persoane care țepuiau oamenii de bună credință cărora le spuneau că strâng bani pentru familiile din comună, dovadă clară că escrocheriile fără scrupule nu sunt o invenție recentă în România. În anii ce au urmat la Costești, s-au înregistrat constant sinucideri ale părinților care-și pierduseră copii în 18 aprilie 1930, iar pentru mult timp în comună nu au existat nunți sau petreceri. A fost un doliu general.

Deși nu a fost cel mai puternic cutremur care a lovit România – locul e ocupat de cutremurul din 1802, care a avut 7,9 grade pe scara Richter și s-a simțit până la Moscova și Istanbul – cel din 1977 a fost cel mai sângeros. Pe 4 martie 1977, un seism de 7,2 pe scara Richter, cu epicentrul în Vrancea, a zguduit timp de aproape un minut întreaga țară. Catastrofa a fost uriașă: cele mai multe decese au fost în București, 1 424 de morți din totalul de 1 578, și au fost peste 11 mii de persoane rănite și 33 de mii de locuințe grav avariate. Per total, peste două sute de mii de oameni au fost afectați de cataclism. A doua zi, Nicolae Ceaușescu s-a întors de urgență în țară dintr-o vizită în Nigeria și a fost declarată starea de necesitate. 

În acest seism și-au pierdut viața și Toma Caragiu, cântăreața Doina Badea și regizorul Alexandru Bocăneț. Dar au existat și miracole care îți arată cât de puternică este firea umană și instinctul de supraviețuire. Elena Enache a fost scoasă de sub dărâmături la 187 de ore după cutremur, iar Sorin Crainic la mai bine de o săptămână – după 253 de ore de la seism.

Țările Occidentale și nu numai au ajutat România cu importante sume de bani menite reconstrucției – Cehoslovacia cu 25 de milioane de coroane, Austria cu 2,5 milioane de șilingi, Franța cu un milion de franci, iar China cu cinci sute de mii de yuani. Ceaușescu nu a ezitat să-i ironizeze pe americani. Le-a mulțumit la acea vreme pentru imensul ajutor reprezentat de o telegramă de susținere.

În mentalul colectiv, cutremurul din 1977 este prezent și acum și căutările de apartamente în București se împart între imobile construite înainte și după. Din prezenta listă de tragedii, aceasta este singura în care factorul uman nu a jucat un rol decisiv și evitarea acesteia nu depindea exclusiv de o persoană sau alta. Sigur, cum e cazul cu orice cutremur, putea fi făcute demersuri ca măcar blocurile vechi să nu devină cavouri pentru locatari, dar asta o poți zice mai ales pentru Bucureștiul de acum.

Era 10 septembrie 1989, într-o duminică cețoasă, când nava „Mogoșoaia” s-a lovit de împingătorul bulgăresc „Petar Karamincev”. Nu se știe numărul exact de morți, doar estimări între 169 și 223. 

La acea vreme, nava „Mogoșoaia” avea curse de transport între Galați și Tulcea, majoritatea pasagerilor fiind oameni care mergeau la muncă. După părăsirea portului în condiții aproape imposibile de vizibilitate, la Cotul Pisicii, nava s-a ciocnit violent în dreptul milei 79 de împingătorul bulgăresc. Pe lângă morțile cumplite, și aici au existat miracole – un băiat salvat de la înec de un bidon pe care l-a ținut strâns în brațe. Nicolae Ceaușescu era în acel moment la Neptun, dar a plecat cu un elicopter să survoleze zona accidentului, fără să aterizeze însă. 

Vinovat a fost găsit comandantul navei bulgărești, Gheorghi Petrov Anghelovski. A fost arestat și, după două luni de detenție, a fost extrădat în Bulgaria, unde a scăpat de pedeapsă. După revoluția din 1989, a fost condamnat în absență de autoritățile române la zece ani de închisoare. Nu a ispășit nicio zi de detenție.

Până la momentul Colectiv, tragediile s-au ținut lanț în România. După Colectiv, nu s-a schimbat nimic. Accidentul aviatic de la Balotești din 1995 unde și-au pierdut viața 59 de oameni sau incendiul de la maternitatea Giulești din 2010 când șase nou-născuți au pierit în flăcări sunt un preambul al tragediei de la Colectiv. 

În clubul Colectiv concerta trupa rock „Goodbye to Gravity”, iar audiența era de aproximativ patru sute de persoane, cu mult mai mult decât capacitatea oficială a clubului. La câteva zile după incendiul din 30 octombrie 2015, au apărut informații conform cărora cu cât era mai plin clubul cu atât plătea mai puțin formația – peste patru sute de persoane însemna că nu plătește chiria.

Din cauza unui show de artificii, întregul club a luat foc. Câteva zeci de persoane au murit în seara aceea, iar alte câteva zeci în săptămânile care au urmat. Până în martie 2016, bilanțul a ajuns la 64 de decese. 

Deși au fost sute de răniți cu arsuri grave, prima reacție a ministrului Sănătății de la acea vreme a fost să asigure populația că „avem de toate” și nu este necesară transferarea pacienților peste hotare. S-a dovedit o minciună crasă, iar în cele din urmă pacienții au fost transferați spre spitale europene. S-a creat atunci primul val serios de mișcare socială împotriva corupției și protestele au dus la demisia lui Victor Ponta din fruntea Guvernului.

La aproape șapte ani după tragedie nu există încă o decizie definitivă a instanțelor legată de Colectiv – cea mai nouă amânare a venit chiar la început de martie 2022. Cristian Popescu Piedone, primarului sectorului 4 atunci, e acum primar al sectorului 5 acum, Raed Arafat a trecut de la gestionat incendii la gestionat pandemii, iar Victor Ponta este semi-retras din viața publică. Bârfe gazetărești îl plasează între consultanții președintelui turc Recep Erdoğan. Ceva sentințe au fost deja date, dar nu definitiv – de exemplu, cei trei patroni au primit 11 ani și opt luni de închisoare; Piedone opt ani și șase luni de închisoare pentru abuz în serviciu; patroana firmei de artificii a primit 12 ani și opt luni cu executare; cei doi pompieri care au autorizat clubul au primit nouă ani și două luni de închisoare.

Post-Colectiv, în plină pandemie, câteva spitale din România au ars. Din fericire – dacă și asta mai e fericire – nu s-au transformat în tragedii. Dacă la spitale te-ai convins și știi că, în timp ce europenii merg la spital cu speranța că se vor face bine, românii se tem de ele la fel de mult ca de boală, lucrurile nu stau mai roz nici în armată. În plin război din Ucraina, un MiG s-a prăbușit. După el, un elicopter plecat să vadă ce s-a întâmplat. Șapte militari au murit și din cauza echipamentelor de muzeu pe care statul român încă le folosește.

Este martie 2022, scriu articolul ăsta cu tragedii din istoria ultimului veac și prin București urlă sirenele de la Poliție, Pompieri și Ambulanță. În sectorul 5, în care Cristian Popescu Piedone e primar din 2020, a ars Prosper Plaza. Din fericire – și asta chiar e o mare fericire! – nu au fost victime. Raed Arafat, încă șeful Departamentului pentru Situații de Urgență, a „liniștit” populația: clădirea nu avea autorizație de incendiu. Se poate spune, iată, că n-avea voie să ardă. Clădirea, încăpățânată, tot a ars.