Mi-am ajutat prietenii cu depresie până când m-a lovit și pe mine și mi-a dat viața peste cap

Relația mea cu depresia a început indirect, prin prieteni sau parteneri care se identificau drept depresivi. Îi ascultam pe toți cum îmi vorbeau despre stările lor și încercam să înțeleg cum se simte depresia: ca o mare supărare, ca o lipsă de chef, ca o lipsă de încredere în tine? Asta îmi sugerau poveștile lor. Sau poate ca o nevoie de atenție – unii dintre ei păreau să vorbească despre asta aproape cu mândrie, ca și cum ar fi privilegiați față de ceilalți cetățeni de mâna a doua, cei care râd ca proștii din nimic și le recomandă lor să gândească pozitiv. Sau poate că mândria asta o fi arma cu care se mențin în viață depresivii?

Am mai trecut și eu prin episoade depresive, dar toate erau motivate de câte o despărțire sau un conflict urât cu cea mai bună prietenă sau cu părinții. Nu era vorba de o stare generală de rău în care să mă scald tot timpul, care să devină parte din mine. Așa că am încercat să înțeleg rațional care e faza cu depresia. Abia când m-a lovit și pe mine, acum câțiva ani, am realizat că nu prea ai ce să înțelegi până n-ai fost acolo. Aveam atunci 32 de ani.

Era vară și îmi petreceam zilele la țară la o prietenă, cu iubitul meu. Era perfect: soare, dușuri reci cu furtunul, alergam prin curte cu cățelul, cântam. Tocmai de aceea mi-a fost greu să înțeleg ce mi se întâmpla. Am izbucnit în plâns din senin, simțeam că totul mă copleșește și îmi lipsea energia să mă apuc de orice.

Retrospectiv, aș zice că avea treabă cu proiectul nostru muzical care stagna. Însă pe moment nu mi-am dat seama că mă afecta lucrul ăsta atât de tare.

I-am zis iubitului meu că s-ar putea să fiu deprimată și aproape a râs. Cum să fiu eu deprimată? Eu l-am ajutat pe el să iasă din depresie când ne-am cunoscut, nu puteam să ajung în aceeași stare. M-a durut că nu mă lua în serios, dar am înțeles de ce: pur și simplu, de fiecare dată când el avea un episod depresiv, eu știam să-i prezint lucrurile într-o perspectivă care reușea să-i aducă măcar o sclipire în priviri. Așa că îi venea greu să creadă că nu reușesc să fac asta și pentru mine. 

Nu numai că nu reușeam, dar mi-am amintit în perioada aceea de toate cazurile în care am încercat vreodată să-mi înveselesc prietenii depresivi. Când am ajuns în aceeași situație îmi venea să mă iau la palme. Tot ce le-am spus lor mi se părea o sumă de tâmpenii penibile și inutile. 

Dacă ar fi încercat cineva să mă înveselească în clipele alea, l-aș fi strâns de gât. După ce am simțit ce-am simțit, nu știu dacă mi-ar mai fi atât de ușor să încerc să înveselesc un om depresiv. Eu simțeam că nu mă interesează să fiu reintegrată în viață și aproape îl percepeam ca pe un dușman pe cel care încerca să facă asta. Așa s-a întâmplat și într-o situație cu mama.

Ea a avut un șoc când m-a auzit că-i spun iubitului meu, care strângea bagajul: „nu mă interesează, pune-le unde vrei, oricum vreau să mor”. M-a întrebat ce am de vorbesc așa de urât. N-am avut de ales decât să-i explic că m-a părăsit de tot pofta de viață, iar ea mi-a zis cu năduf: „Trebuia să-mi spui asta înainte să-ți cumpăr garsoniera”. În mine tocmai se contura un nou răspuns imbecil, de genul „Eu tocmai ți-am spus că vreau să mor și tu te gândești la garsonieră?”. Noroc că era soră-mea prin preajmă, care se pricepe să țină discursuri aprinse și convingătoare. „Mami, tocmai asta e greșit să faci cu oamenii depresivi, să-i cerți și să-i faci să se simtă vinovați că se simt așa. Îi distruge chestia asta”, i-a răspuns ea. 

Mă simțeam distrusă, vinovată că nu mă pot bucura de casa pentru care ai mei au făcut un efort uriaș s-o cumpere. Mi se părea doar un alt fleac inutil al existenței: ființe mărunte, ne învârtim în gol pe planetă, mâncăm, ne căcăm și plătim credite la bănci ca să luăm cutii de beton în care să mâncăm, să dormim și să ne căcăm o scurtă vreme și pe care le lăsăm mai departe generațiilor următoare sau, în cazul meu, pentru că nu mi-am dorit niciodată copii, nimănui. Așa gândește un om depresiv.

Poate acum, cât încă ești ok la cap, ți se pare o tâmpenie. Cumva, asta mi-a spus și mama. Mi-a explicat că de-aia ne-a fost dată viața, să ne bucurăm de ceilalți oameni și, de ce nu, și de mâncare și alte mărunțișuri. Așa o fi, dar un om depresiv, când aude chestii din astea, îi vine să-și pună cenușă-n cap. Nu mă întreba de ce, nu am explicație. O viață întreagă am știut să mă bucur de toate lucrurile astea și deodată parcă mi s-a stins lumina în creier. 

Vedeam doar beznă și replicile celorlalți despre frumusețea vieții dureau ca niște cuțite. Mi se păreau complet imbecili. Parcă cineva a apăsat un buton și totul s-a dat peste cap. Trebuia să existe o explicație, poate una chimică, poate îmi lipseau niște substanțe, niște vitamine.

Am început să caut studii și articole despre depresie și unul dintre primele lucruri pe care le-am aflat a fost că este cea mai răspândită boală de pe glob. Organizația Mondială a Sănătății estimează că aproximativ 350 de milioane de persoane de toate vârstele sunt afectate de această boală. În 2004, era a treia cauză de dizabilitate la nivel global, iar până în anul 2030 va deveni principala cauză. Aproape un milion de români sunt diagnosticați anual cu depresie.

M-au liniștit statisticile astea. Dacă era cea mai răspândită problemă mintală din lume, cine mă credeam să nu fiu afectată de ea? Dar de ce tocmai acum? Cum am zis, retrospectiv aș identifica un motiv, dar pe moment îmi era greu să văd ceva. Mă târam printr-o ceață oribilă și hiperactivitatea de care suferisem o viață mi se dusese pe apa Sâmbetei. Nu aveam energie nici să-mi gătesc ceva, darămite să am vreo inițiativă creativă de orice fel. Ce rost are să continui să scriu la cartea pe care am început-o dacă sunt un nimic inutil care o să dispară? Ce rost are să-mi gătesc o delicatesă dacă nu sunt decât un sac de oase inutil care trece efemer printr-o lume mizeră în care oamenii fac cumpărături ca să nu se gândească la moarte?

Unii mi-au zis că e de la vârstă. Dar mi-era greu să-i cred. Nu mă temeam de îmbătrânire și de moarte. Singurele perioade în care m-am temut de asta au fost copilăria și adolescența; mai târziu, am citit suficiente cărți cât să mă împac cu ideea. Dar dacă nu vârsta, atunci ce? Printre altele, am citit că nu e neapărat necesar să existe un motiv pentru depresie. Cauzele pot fi biologice, genetice, hormonale. Așadar, nu m-a mai interesat ce mi-a provocat-o, ba chiar mă enervam când cineva îmi punea întrebări și încerca să găsească cauza sau îmi recomanda să sap mai adânc în cotloanele minții, doar-doar găsesc răspunsul. Mi-am zis că asta e, am depresie și nu mai contează de ce. Important e cum trec peste ea.

În trecut, când auzeam de persoane care iau pastile pentru asta, mi se părea o tâmpenie. Mi-am zis că e o vrăjeală oricum, n-am chef să mă mint cu pastile că sunt ok când știu foarte bine că nimic n-are cum să mai fie ok niciodată. Pentru că ăsta e sentimentul, că n-o să mai fie ok niciodată. După ce ai înțeles, atât de profund, că nimic, absolut nimic, nu are sens, cum dracu’ să uiți asta vreodată? 

După vreo două-trei luni în care am trăit cu sentimentul ăsta, voiam deja să iau orice fel de pastile numai ca să am un moment de bucurie chiar și scurt, chiar și iluzoriu. Dar n-aveam bani și nici motivație să merg la vreun psiholog sau doctor care să-mi prescrie medicamente, așa că m-am pus pe băut. N-am reușit decât să fiu ceva mai autoironică față de mine când eram beată, să fac haz de necaz fără prea mare convingere și să-mi cheltuiesc toți banii de întreținere pe băutură pentru că „oricum nimic n-are sens, nu?”. La sfârșit oricum ajungeam să plâng deznădăjduită într-un colț. 

Mă chinuia însă întrebarea: „Dacă nimic n-are sens, ce rost are să torni alcool în tine?”. Aveam la ea un răspuns neconvingător: „Ca să mai poți suporta viața o vreme, pentru că nu te poți sinucide de mila celor care te iubesc și de rușinea că până acum ai dus luptă de convingere cu atâția oameni să nu se sinucidă”. În plus, dacă nimic n-are sens, ce sens are sinuciderea? Ia, vezi cât poți s-o duci așa?

Între timp, iubitul meu a ajuns să mă creadă că sunt în depresie. Nu de alta, dar nu m-a mai văzut în halul ăla niciodată. L-am întrebat cum a trecut el de treaba asta. „Păi, chiar tu m-ai ajutat, în mare parte. În primul rând, ne-am făcut trupa, am început să cântăm, ceva ce îmi dorisem toată viața și nu sperasem să se întâmple. Apoi, m-ai încurajat să renunț la ideea de a-mi da diploma de arhitect, care îmi stătea ca o piatră de moară la gât. Mi-ai zis că nu e cea mai importantă chestie și, dacă nu sunt motivat să fac asta, mai bine o las baltă și mă concentrez pe altceva, decât să pierd timpul cu gândul la ea, fără să fac nimic. Și apoi am avut accidentul ăla în care am zburat prin geamul mașinii și, în clipele alea, mi-am dat seama că vreau mult de tot să trăiesc. Abia m-am îndrăgostit de tine și întrezăream o speranță că viața poate fi frumoasă și tocmai acum s-o pierd? Lipsa de sens a Universului e ca o monedă cu două fețe: în loc să mă tot lamentez, să disper, am început să mă bucur de ce are de oferit experiența asta efemeră care e viața mea”, mi-a zis el.

Din ce mi-a spus el mi-am dat seama că-i posibil să existe motive clare pentru depresie. Și am început să-mi analizez viața, să văd ce-mi lipsește. Îmi lipsea muzica, îmi era dor să cânt. Și proiectul nostru muzical era pus pe hold. Dar cum să mai fac muzică dacă îmi venea să mor? Părea un cerc vicios fără ieșire. M-am gândit la toți muzicienii care-mi plac și care își exprimă toată durerea în muzică și așa fac durerea vieții suportabilă pentru alții. Putea fi asta o soluție și pentru mine.

Între timp, cineva mi-a recomandat și un supliment alimentar, iar când am ajuns pe la jumătatea cutiei parcă întrezăream bucurie în mici momente pe parcursul zilei care îmi aduceau aminte de cum eram înainte de depresie: mă mai înduioșa câte o frunză, un pisoi, un gest generos al unui prieten. Practic, începeam să văd din nou lucrurile mărunte care mă făceau să fiu, în trecut, un om vesel și plin de energie.

Nu știu cum exact am ieșit din iadul ăla. Îmi amintesc că a fost și o perioadă de tranziție, în care părea că mă simt mai bine, dar trăiam cu teama că mă va înghiți din nou vidul ăla nesfârșit, spirala gândurilor negre. Nici perioada aia n-a fost deloc ușoară. Măcar înainte mi se părea că n-am nimic de pierdut. Dar după ce am început să simt din nou, mă temeam mereu că o să-mi apară iar pe creier ceața aia care nu mă lăsa să văd nimic frumos. Când vorbeam cu cineva despre asta, îmi îngheța mintea de teamă că vine iar peste mine. 

Percepeam depresia ca pe o jivină care stă la pândă să mă prindă într-un moment de slăbiciune și să-și facă iar culcuș în capul meu. Și iar m-am pus pe citit articole și cărți. Am aflat că cea mai bună metodă de a scăpa de depresie e să nu faci eforturi să scapi de ea, să nu te mai temi, s-o percepi aproape ca pe un prieten care îți arată ceva ce poate aveai nevoie să știi. Și mi-am dat seama că, într-adevăr, am accesat astfel o dimensiune a existenței care îmi era total necunoscută. M-am simțit de-a dreptul recunoscătoare. Pe cât mă temeam, inițial, că n-o să mai ies din ea niciodată, pe atât de sigură sunt acum că n-aș vrea să șterg episodul ăsta din viața mea, dacă aș avea această opțiune.

Toate lucrurile de care mă bucuram înainte mi se par absolut extraordinare după ce am fost în depresie. Apreciez fiecare mărunțiș înzecit și mă bucur că atunci când un prieten îmi spune că e deprimat, acum știu exact cum se simte și n-o să încerc să-i spun nimic, o să-l iau doar în brațe, o să-i respect durerea și o să tac. Iar dacă depresia o să se apropie din nou de mine, o să știu că e ca o prietenă care vrea să-mi atragă atenția că iau lucrurile de-a gata și îmi bat joc de mine. Și că, dacă o țin tot așa, n-am cum să progresez. 

Da, se poate spune că depresia te poate ajuta să evoluezi. Dar, cu puțin noroc, poate te prinzi singur cum funcționează lucrurile și o să ajungi să nu mai ai nevoie de ea ca să înțelegi unde greșești. Și dacă ai impresia că te-a lovit fără să fi greșit nimic, atunci îți țin pumnii să existe măcar o persoană care să te creadă că așa e și care să nu-ți spună: „Nu mai fi bleg, ce dracu’ ești așa sensibilos? Bunicii tăi au muncit toată viața din greu pe câmp și nu mai aveau timp să se gândească la prostii din astea.” Atitudinea asta e singurul lucru mai oribil decât depresia.

*În situații de criză, dacă simptomele devin persistente și insuportabile, poți suna direct la 112, la linia telefonică gratuită de prevenție a suicidului la 0800 801 200 sau poți merge la camera de gardă a Spitalului de Psihiatrie Al. Obregia (sau a spitalului de psihiatrie din orașul în care te afli).

De asemenea, poți apela oricând la DepreHub.