Am vorbit cu personajul principal din filmul „Acasă” despre viața boemă și grea din Delta Văcărești

„Când le ziceam gagicilor că sunt din groapă, mă părăseau a doua zi”, spune Vali Enache, 20 de ani, unul dintre frații care au crescut în Delta Văcărești și care astăzi este personaj principal în documentarul Acasă, câștigător al premiului Zilelor Filmului Românesc la TIFF, al marelui premiu la DOK.fest în Munchen, dar și al premiului pentru imagine de la Sundance.

Viața din stufăriș a lui Vali și a familiei sale a ajuns să fie aplaudată de spectatori din întreaga lume. Înapoi în București, însă, tânărul de 20 de ani își continuă drumul pe aleile deja bătătorite din Delta Văcărești. Vali e ranger aici, la fel ca fratele și tatăl său, Gică Enache, cel care s-a stabilit în oaza Capitelei încă din 1998.

Povestea familiei Enache a ajuns prima oară în atenția publicului printr-o apariție în National Geographic, apoi s-au tot scris texte despre copiii deltei, dar incursiunea cea mai adâncă în viața lor a făcut-o regizorul Radu Ciorniciuc. În vara lui 2016, se strecura pentru prima dată prin stufărișul dens al Gropii alături de jurnalista Lina Vdovîi. Cei doi îi căutau pe ultimii oameni care se încumetau să trăiască în proaspătul Parc Național. Guvernul tehnocrat tocmai conferise un statut protejat zonei, pentru a o ține departe de rechinii imobiliari care visau să pună mână pe Văcărești. Însă, în noul parc național nu mai exista răbdare și pentru oamenii care l-au locuit din anii ‘90.

Documentarea celor doi jurnaliști nu s-a oprit după câteva zile, ci a stat lipită patru ani de universul familiei Enache. A surprins de la prinsul peștilor cu mâna la mutarea forțată din arealul protejat. Iar copiii născuți și crescuți în stuf au ajuns prima dată printre blocuri înainte de Crăciunul lui 2016.

Vali coboară iute panta de la Asmita Gardens - complexul rezidențial construit la intrarea în Parcul Văcărești, dar la 20 de ani se strecoară mai greu prin stufăriș decât o făcea în copilărie. N-are cum să uite, însă, locul pe care îl numea acasă: o baracă zdravănă pentru standardul stufului, o coșmelie demnă de milă pentru un inginer constructor.

În iarba zac ultimii doi martori ai copilăriei lui: ligheanele roz și portocaliu în care făceau baie 12 oameni. Frații lui și copilul Georgianei, sora mai mare a băiatului. Singura lui legătură cu Parcul a rămas meseria de ranger. Acum e la rândul lui tată, are un copil de două luni.

„E mare, lung și slăbuț. A zis și doctorul că e mare”. Locuiesc împreună în casa părinților soției sale, Elena. Vali e fericit că pe-al lui nu trebuie să-l spele în apa Văcăreștiului.

Plecarea lor din deltă, când Vali avea 16 ani, n-a adus imediat și stabilitate. S-a plimbat cu frații și părinții lui în două case, două garsoniere. A fost greu până să ajungă într-o locuință sigură în comuna Jilava.

„Fac jobul ăsta de ranger de la 16-17 ani. Îmi și place, că nu-i chiar o muncă fizică în fiecare zi. Vara te mai bagă la stuf, dar iarna mai mult stai, strângi gunoaie, te mai cheamă seara la petreceri. Cei din Asociație sunt foarte drăguți și chiar mă ajută cu orice”, spune Vali.

Tot ranger mai e și unul dintre frații săi, Rică, la 17 ani. Cei doi visează însă la mai mult. „Sperăm să avansăm și noi un pic, dacă dă Domnul”.

Ei au fost printre primii care au ajuns la incendiul de la sfârșitul lunii februarie, care a mistuit 30 000 de metri pătrați de plante.

„Chiar dacă a ars, vegetația va crește la loc. Pe de-o parte, a făcut bine cine a dat foc, pentru că în fiecare an, stuful ăsta pe care-l vezi tu crește. Dacă lua foc peste cinci ani, nu mai stingea nimeni focul ăla și era mai complicat atunci. Chiar că nu mai scăpa nicio salcie, nimic. Toți boscheții ăia culcați să făceau jar”, anticipează Vali.

Deși și-a petrecut toată viața în deltă, Vali e unul dintre cei trei copii - dintr-un total de nouă ai soților Enache - care nu s-au născut în Deltă. Ci la Frumușani, în județul Călărași, de unde e mama sa.

„Să zicem că 19 ani mi i-am petrecut sută la sută aici. Cred că nici garsoniera în care stau nu o știu cum știu tot parcul ăsta”, e ferm tânărul.

Prin anii 2000, Vali spune că în Groapă stăteau peste 60-70 de familii. „Venea primăria și îi dărâma în fiecare an, la unii le lua și copilul. Ne-au luat și pe noi odată, când au venit cu Piedone. Fugeam și iarna prin zăpadă de Protecția Copilului. Am fugit odată și s-a rupt gheața cu vreo trei-patru copii”. Pe care tot el i-a scos.

Deși le-au lipsit condițiile de dincolo de barajul de beton care înconjoară lacul, Vali nu e supărat pe părinții lui. Ba chiar, le mulțumește că nu l-au dat la cămin.

„Chiar dacă am trecut prin atâtea greutăți, nu trebuie să fiu supărat pe ei. Că ei, dacă puteau să ne ofere mai mult, ne dădeau. Și e și păcat să-i judeci. Poate, dacă nu erau ei, noi nu mai eram. Și zic mersi că nu m-au dat la cămin. Că acolo, și deștept dacă ești, nu ajungi nimic.”

Oricât de legat ar fi de Văcărești, Vali crede că mutarea din parc i-a făcut bine. A mers în sfârșit la școală, deși era aproape major. A învățat lucrul pe care și-l dorea cel mai mult: să scrie și să citească. Și a reușit să termine șase clase.

În plus, libertatea din parc a fost înlocuită cu libertatea de a cunoaște oameni noi și de a vedea locuri noi.

„Viața în parc era ca la pușcărie, te culcai la nouă și te trezeai la cinci. Așa, când am plecat de acolo, mai aveai pe unde să te plimbi, unde să te duci, cu cine să vorbești”, își amintește el. Casa din parc nu l-a ajutat prea mult nici în relațiile cu fetele, în adolescență.

„Când îmi mai făceam eu o gagică în oraș, a doua zi, după ce afla că stau în Groapă, se termina. Nu mă mai căuta.”

Totuși, mutarea a venit și cu consecințele omului „furat de oraș”, cum zice Vali.

„Când eram aici alergam foarte mult, acum m-am îngrășat, îs mai leneș. Ai stat undeva la țară să știi cum e libertatea aia, cum e să te urci să furi cireșele din copac, cele mai bune cireșe de pe lumea asta? Ne urcam 20 de copii, într-o săptămână nu mai rămânea nimic!”.

Orașul era să-l arunce și-n viciul pariurilor, dar nașterea copilului l-a ajutat să reziste tentației.

Vali cunoaște, însă, mai bine ca oricine perimetrul dintre Calea Văcărești, Șoseaua Olteniței și cheiul Dâmboviței. Are un dicționar propriu, știe fiecare suprafață și pe unde să taie stuful, ca un Indiana Jones mutat în mijlocului unui oraș nebun.

„Noi spunem condor la pescăruș, că așa ne-a învățat tata. La salcie zicem pisicuța”, e DEX-ul credincios al omului de Deltă.

Ne arată de unde lua „trestiile alea mari”, cu care făceau bani de coroane. „Eu făceam doar scheletul, îl duceam la florărie și ei puneau florile. 2,5 lei pe schelet și îmi lua vreo cinci minute să fac o coroană. Mai pescuiam peștele și îl vindeam. Asta îmi plăcea la nebunie. Ne-am luat și bătaie de la polițiști pentru asta”, se amuză acum de pățaniile trecutului.

„Aici am trăit o experiență de viață. Dacă merg pe o insulă, eu aș putea să trăiesc liniștit, ca ăia din Survivor de pe Kanal D. Ăia mănâncă numai orez. Păi, nu mâncam eu numai pește?”.

Acum, în viața de ranger, compensează boacăna tinereții. „Vara tai stuful, mai facem câte un foișor, câte o uliță de asta. E de muncă.”

Tânărul observă și schimbarea din jurul Parcului. „Văcărești, dacă nu era mlaștină, acum nu mai erau decât blocuri. Deja au început pe Calea Văcărești. Normal, ei să câștigă, să facă bani, să distrugă. Dar locul copilăriei mele nu mai e așa vânat ca înainte să devină Parc Natural”, spune băiatul.

Mutarea l-a schimbat. „Acum sunt mereu răcit. Când stăteam aici, ăia mici era în picioarele goale prin mocirlă și nu se îmbolnăveau. Câte imunitate pot să aibă copiii ăștia care stau în Parc!”.

Cu toate astea, nu se vede venind cu fiul său și spălându-l în albie. „Mie îmi e greu la curte, unde am duș, am de toate. Cum să mă spăl cu el în albie? Aș vrea să-i dau tot ce nu am avut eu. Și doar pe el îl vreau, nu mai vreau alt copil. Să-l duc la grădiniță, la școală, să se ducă la facultate. Să nu aibă anturaje aiurea. Poate Dumnezeu nu mă va ajuta să fac astea. Poate mă îmbolnăvesc și mor. Nu știi ce se întâmplă în viață. Dar asta vreau eu să fac pentru el”.

Se oprește pentru o clipă.

„Eu nu știu cum au putut mama și tata să crească nouă copii aici. De abia pot să-l cresc pe al meu. Și ei ne creșteau cu 30-40 de lei pe zi, pe care-i făceau pe PET-uri. Și nu ne dădeau lapte de ăla de 70 de lei cutia, nu ne dădeau pamperși scumpi, ne înfășurau cu cârpe și apoi le spălau.”

Dincolo de nostalgia copilăriei, lui Vali nu îi e dor de deltă, pentru că e mereu în apropierea ei. Îi e dor însă de America. A ajuns acolo cu Radu Ciorniciuc și echipa filmului Acasă, My Home, care a debutat la cel mai mare festival de film independent din lume, Sundance, care are loc în Park Lake și Salt Lake City, SUA.

„Mi-e dor de America. Aia îmi plăcea mie. Vorbeau englezii ăia cu mine și mă uitam așa și nu răspundeam nimic.”

Amintirea îi e scuturată de două păsări care taie văzduhul.

„Păsările alea două, pe care le-ai văzut acum, sunt specie nouă, le-au descoperit anul ăsta cei de la Parc. Au sărbătorit. Au venit din America odată cu mine”. Râde.

Părinții lui încă n-au văzut filmul. Dar e sigur că o să aibă fiecare ceva de comentat. Pentru ei a fost „nasoală” plecarea din Deltă, zice Vali. Tatăl său ar fi vrut să stea acolo până la bătrânețe. Să crească un porc. Încă se întreabă cât s-ar fi făcut porcul, dacă ar fi crescut acolo.

Cum ar rezuma el filmul? „În film se vede cum am plecat de aici, cum a fost schimbarea, cum ne-am găsit loc în oraș.”

Vali rămâne însă copilul Deltei.

„Sincer, nici nu am vrut să plec mai departe, deși am avut unde să mă angajez mai bine cu salariul, dar am fost conștient că nu-mi place să-mi rup spatele în construcții, așa că m-am dus să vorbesc cu ăștia de la Parc. Poate au nevoie de un om. Și au avut.”

Filmul Acasă, My Home va putea fi vizionat în România, cel mai probabil, la sfârșitul anului, când va apărea pe platforma HBO GO. Până atunci, documentarul va fi prezent la Câmpulung Film Fest, la Festivalul de Film și Istorii Râșnov, dar și la One World în București. Iar, pe 15 septembrie, echipa filmului a pregătit și trei proiecții speciale în Delta Văcărești.

Editor: Iulia Roșu