Teambuilding rupe și pe Netflix, după cinema. Uite 5 motive pentru care se întâmplă asta

Teambuilding era de așteptat să aibă succes în cinema. Spre deosebire de Miami Bici, care a fost retras spre streaming destul de repede din cauza pandemiei, ăsta de acum a avut săptămâni la rând să strângă oamenii în săli. Și-a făcut-o. Din ianuarie 2023 este și pe Netflix, ocazie cu care cei care au uitat de el când era pe val în cinema și-au adus aminte că stai așa că nu-i în regulă ce se întâmplă — de parcă i-a întrebat cineva.

Așa, într-o notă mai serioasă, Teambuilding a făcut pentru filmul românesc ce n-au făcut nici măcar sânii Loredanei din A doua cădere a Constantinopolului: atrage oamenii în sălile de cinema. Dacă ești tipul ăla de om care se plânge că nu mai vrea lumea să plătească pentru filme, ei bine, iată că vor, dar doar pentru anumite filme. Adică fix așa cum s-a întâmplat mai mereu în lumea asta, când vine vorba de divertisment.

Odată cu lansarea pe Netflix, filmul ajunge la și mai mulți oameni. El a rămas la fel: o poveste despre niște angajați de la corporație care se duc în teambuilding. Au și un scop: să câștige competiția și să nu fie dați afară. Pe parcurs se întâmplă niște sex, cox, beții și bătaie. Se încheie într-o notă mult prea optimistă, dacă mă întrebi pe mine, dar asta e, așa au ales oamenii ăia care l-au făcut.

Dacă te uiți la cinemaul românesc din ultimii ani, poți spune că ești martorul unei binevenite schimbări de macaz. Filmele de festival s-au diversificat, astfel încât până și un regizor ca Porumboiu a ajuns să facă thrillerul cu mafioți La Gomera și, pe lângă ele, au apărut producții independente al căror scop principal e să aducă lumea în puținele săli de cinema care au mai rămas în România, grupate în general în mall-uri.

În anul în care Cristian Mungiu a lansat filmul R.M.N. despre ură, societate și discriminare, publicul căruia îi trebuie și escapism a avut Teambuilding. Filmul scris și regizat de Cosmin Nedelcu (Micutzu), Matei Dima (BRomania) și Alex Coteț a ajuns în cinema la peste 980 de mii de spectatori și încasări de peste 4,6 milioane de euro — bugetul a fost de 800 de mii de euro. Odată cu lansarea pe Netflix o să ajungă la și mai mulți oameni, iar asta e vizibil și din ce comentarii vezi pe Facebook, în general, și alte rețele sociale.

Poți să te cerți cât vrei despre ce e un film bun și ce-i unul prost. Dacă te raportezi la piața globală — mă rog, la piața nord-americană și europeană — sunt de două tipuri: alea la care te uiți pentru regizor și alea la care te uiți pentru că ce au de oferit, care umplu un gol în inima ta la momentul potrivit. România, de bine sau de rău, bifează în ambele categorii.

Regizorilor ca Mungiu, Puiu sau Porumboiu li se deschid ușile mai ușor în afară decât în țară. Sunt recunoscuți, lăudați, aplaudați, oricum ți s-ar părea filmelor lor. Dar asta nu înseamnă că există filme românești doar așa. Aici intervin celelalte producții, cu regizori mai mult sau aproape deloc cunoscuți. Astea nu se pot încă remarca la nivel internațional, sunt făcute de români pentru români, că și ăștia de acasă merită ceva la care să se uite, nu doar dramă, comunism și priviri încruntate, că dacă vezi doar tonuri de gri ajungi să nu mai recunoști culorile.

Din fericire, România e suficient de mare pentru ambele categorii. Doar că cei din prima fac un fel de artă, cei din a doua fac un alt fel de artă. Domeniul e același: cinematografie. Același care a dat Singur Acasă la care te uiți de parcă-i Dumnezeu pe Pământ.

Rămâne valabilă regula: niciun film nu trebuie să-ți placă, cum e aiurea și să-ți placă toate filmele. Au fost făcute și vor mai fi făcute și filme românești senzaționale, de top, dar și de-alea care să-ți umple cele două ore de mâncat chipsuri în pat și să nu simți că doar asta ai făcut. Îți alegi.

Stai că mai e o regulă: da, în Teambuilding se vorbește obscen. E alegerea celor care l-au scris. Se putea fără? Dar desigur că da. Dar din cauza celor care cred că „se poate și fără” cuvinte obscene avem stupidități ca „ce puii mei” sau „dă-te-n pisici”. Ține doar cont că cuvintele obscene nu țin loc de glume și nici nu le fac mai bune. Ca-n viața reală, de altfel.

Era de așteptat să facă cifre mari? Cam da, dacă iei în considerare că până acum, filmul de după Revoluție cu cele mai mari încasări era Miami Bici, un alt popcorn movie cinstit, a cărui performanță a fost cu atât mai importantă cu cât a fost lansat în februarie 2020 și-a fost oprit pentru c-a venit pandemia și au fost închise cinematografele. 

Ce au făcut bine filme ca Teambuilding, Miami Bici, 5Gang și restul? În primul rând, se văd și se aud cum trebuie. Poate ți se pare un lucru mărunt, dar lumea vrea să vadă ceva care seamănă cât de cât cu producțiile de peste ocean cu care au crescut, nu-i pasă că alea au costat de 20 de ori mai mult.

De ce a mai avut un asemenea succes Teambuilding? Contribuie la asta că genul programului e comedie, dar și că vorbește fix despre realitatea unui public dispus să dea bani pe un bilet la cinema — în cazul ăsta, lumea corporațiilor. Mă rog, adaugă și la asta popularitatea unora dintre actori (majoritatea cunoscuți online) care au ajutat campania de marketing. Și, iată, au „convertit” și în offline.

Odată cu apariția știrilor despre cum se înghesuie lumea la Teambuilding, și unii aleg chiar să-l vadă de mai multe ori, și odată cu lansarea pe Netflix au venit și criticile – că filmul e o comedie plină de clișee, că spectatorii sunt proști și pun botul la mizerii, că prezintă doar niște stereotipuri mult îngroșate despre moldoveni, craioveni, clujeni, că uite de ce n-avem filme mai bune, pentru că nu educăm publicul cu „kind reminder înseamnă muie”.

Dacă te uiți însă la celelalte filme românești post ‘90 din topul popularității, Teambuilding e operă de artă. A doua cădere a Constantinopolului, care deține recordul de număr de spectatori, cu puțin peste 1 330 000 (încasările și numărul de bilete vândute sunt chestii separate), e o căzătură în toată regula, dar poate atunci a contat că Loredana Groza a apărut seminud.

Las-o mai moale când te-apuci să ridici în slăvi comediile alea bune de public din perioada comunistă – acceptă că, pur și simplu, atunci erai tânăr (poate chiar copil) și te uitai la ce aveai, nu la ce-ai fi vrut. Nu pare prea dificil să alegi între a sta ca tristul în casă când se ia lumina și să mergi la cinema să vezi Nea Mărin Miliardar.

Nu e cazul să te inflamezi și să-nchizi acum articolul, nu zic că seria BD sau filmele istorice ale lui Sergiu Nicolaescu erau toate niște mizerii, dar cu siguranță ți le amintești filtrate printr-o doză serioasă de nostalgie. Iar dacă într-o comedie de situație cinstită se mai băgau și niște glumițe subtile cu Ceaușescu de care te prindeai tu și nu se prindeau cenzorii (haha, sigur–sigur nu se prindeau, că-s cenzori și-s tâmpiți, știi...), deja îi ridicai statuie.

Așa se măsura calitatea atunci, dar cine știe cât mai stau în picioare filmele alea acum. Altfel, dacă regizorii din perioada comunistă nu s-ar fi lovit de cenzură și-ar fi făcut altfel de cap în filmele lor. De altfel, asta s-a și văzut imediat după Revoluție.

Nu e an în care diverși oameni de cultură să nu se plângă de cum moare cinemaul în forma fizică. O parte din ei sunt implicați în distribuția de filme, dar alea bune, de festival. Și e nevoie de filme de festival, cum e nevoie și de comedii care fac cifre. Cu ce bagă în săli Teambuilding mai e rost de dat o mână de var pe pereți scorojiți și de băgat în priză niște ecrane prin orașele mai mici și lipsite de multiplexuri.

Mi-a plăcut ce-a zis Alin Panc despre succesul filmului când a fost întrebat de Cinemagia. „E vorba de șansă de la Dumnezeu, atât. Din punctul meu de vedere nu există o explicație sau o rețetă.”

Spre deosebire de alții, el știe ceva mai bine, că a încercat piața asta cu Pup-o, mă! și Secretul lui Zorillo. Pe cel din urmă l-am văzut pe Netflix și e tipul de spărtură la care te uiți și zici detenplm cum așa ceva wow haha și cum e aia daci smr io înțelegi. Primul a atras peste 26 de mii de spectatori, apoi și-a trăit viața pe streaming. La o adică, e cam ca la pariuri sportive: ține de noroc, ziua bună și să nu te scoată la pauză.

Personal, am o sensibilitate pentru trei filme românești. E vorba de Undeva la Palilula (2012), Balanța (1992) și Restul e tăcere (2008). Primul abia a adunat peste 17 mii de spectatori, al doilea a rupt norma cu peste 600 de mii, iar ultimul ar putea fi catalogat drept eșec — aproape 23 de mii (și-o gaură imensă în buget, c-a fost cel mai scump până la acea dată).

Vezi oricare dintre astea și zici detenplm că nu se poate și zici tu că-s românești? Replici, actori, idee — splendide. Sunt filme de moravuri grele și ușoare. Și două dintre ele sunt aproape necunoscute, că n-avem cultul cinemaului așa cum ar vrea elitiștii să creadă.

Între astea trei și alte sute, Teambuilding e ce e: un film care ia o felie din societate, o tratează și-o umple cu glume și-o prezintă unei felii mai mari din aceeași societate. Nimic mai mult. Dar de el ai auzit. Cum, probabil, ai auzit și de Babardeală cu bucluc sau porno balamuc, dar la ăla nu găsești la mia de români unul care să-l fi văzut la cinema. Păcat, avea sex, nuditate.

Uite și tu cât am scris și nici n-am primit bani de la cei care au făcut Teambuilding. Ideea generală și simplă e asta: e doar un film, bun sau prost, longeviv sau trecător. E doar un film. Dar prin el câștigă un pic și societatea. Tu că-nveți niște glume noi, actorii c-au făcut un ban, cinemaurile că au vândut snackurile alea la suprapreț înainte să expire și industria de film și video că proiectele viitoare vor fi mai ușor de vândut.

Articolul a fost publicat inițial pe 11 noiembrie 2022. A fost actualizat cu un plus de informații.