Ce înseamnă „statul paralel” și cum îl folosește PSD pentru a manipula

Președintele PSD, Liviu Dragnea, a impus, pe agenda publică, teza potrivit căreia ar exista un „un stat paralel și ilegitim” care vrea să preia „controlul” în România. Deși a evitat să definească exact cine ar face parte din această structură, mass-media au speculat că președintele PSD face trimitere la relația dintre procurorul șef al DNA, Laura Codruța Kovesi, și fostul director operativ al SRI, Florian Coldea. PSD a adoptat, săptămâna trecută, o rezoluție de susținere a lui Dragnea în lupta sa cu „statul paralel”, în contextul în care DNA i-a deschis acestuia un nou dosar, iar asta dă și mai mare greutate demersului său controversat.

Desigur, orice anchetă care ar proba legături toxice între șefa DNA și alte personaje care dețin sau au deținut funcții în servicii de informații reprezintă un demers legitim în democrație. Dacă însă dezbaterile din spațiul public nu se vor rezuma la probe, iar PSD va dezvolta o întreagă mitologie asupra existenței unui presupus „stat paralel”, un dușman cu care trebuie să lupte poporul, discursul în sine ne va apropia periculos de mult de țări cu tendințe autoritariste cum sunt Turcia lui Tayyip Erdogan sau Ungaria lui Viktor Orban.

De altfel, repetiția frecventă a ideii că partidul care a câștigat alegerile este singurul actor „legitim” să reprezinte poporul, așa cum transmit comunicatorii PSD, diminunând importanța separației puterilor în stat, este un prim semn al populismului, după cum arată profesorul în științe politice de la Princeton, Jan-Werner Muller, în cartea sa, „Ce este populismul?”

Pe glob, în contemporaneitate sau în istoria recentă, expresia „stat paralel” a fost folosită des, fie abuziv de către lideri politici în lupta lor pentru câștigarea puterii, fie de către politologi sau istorici, pentru a explica derapaje în cadrul unor democrații șubrezite.

Se vorbește, de pildă, de existența unui „stat paralel’’ atunci când e analizată separația puterilor în stat în Pakistan. Termenul a fost folosit de către Mazhar Aziz, un pakistanez fost funcționar public, care a obținut un doctorat în științe politice la University of Nottingham, și care a încercat să explice, în studiul său „Military control in Pakistan: the parallel state”, de ce sistemul militarizat din țara sa a devenit atât de puternic, încât a dobândit forța unui „stat paralel”.

În Pakistan, cel mai important actor în structura statului este apărarea sau sistemul militar, iar asta a generat, de-a lungul timpului, tensiuni între clasa politică și structurile de forță. Cum s-a ajuns aici?

Primul motiv pentru care în Pakistan puterea militară este atât de mare are explicații istorice. Imediat după retragerea britanicilor din colonii, când India și Pakistan și-au dobândit independența, din cauza unor controverse privind granițele acestora, cele două țări au intrat în război, în anul 1947. Un alt război, care a durat numai 13 zile, a mai fost în anul 1971. De atunci, o atmosferă de ostilitate între cele două state domnește până în ziua de azi.

Pakistanezii au fost nevoiți să aloce mulți bani din bugetul țării sistemului militar, iar pe lângă resurse, structurile de forță au mai câștigat și multă autonomie în raport cu celelalte puteri în stat.

A doua explicație s-ar rezuma la faptul că militarii, care-au devenit o forță în stat, n-au făcut decât să-și prezerve aceste privilegii. Au speculat slăbiciunile instituțiilor civile, iar asta a generat o permanentă tensiune între cei doi actori. Instituțiile politice pakistaneze au fost slăbite, încă de la formarea statului, ceea ce a permis sistemului militarizat să devină un actor politic important, care s-a impus în orice moment de criză politică internă.

Nimic din ceea ce definește „statul paralel” în Pakistan nu seamănă sau măcar să aducă cu situația în România.

Despre existența unui „stat paralel” s-a discutat și în contextul conflictului sârbo-albanez din Kosovo. Pe site Tribunalului Internațional pentru Iugoslavia de la Haga, liderul albanez, Ibrahim Rugova, este descris drept cel mai important lider albanez, în timpul anilor 1990, care a fost declarat președintele unui „stat paralel” kosovar, nerecunoscut de către Serbia, până în anul 1999. Rugova a fondat partidul Liga Democratică din Kosovo, în anul 1989, partid care a avut susținerea a 90% din populația etnică albaneză, pentru a cere independența provinciei Kosovo, în condiții pașnice. Partidul său a realizat un „guvern din umbră”, menit să furnizeze servicii sociale populației albaneze din Kosovo, iar asta a dus, în interiorul Iugoslaviei, la ideea constituirii unui „stat paralel”. În 1992, cu ajutorul Națiunilor Unite, Rugova a devenit președintele acestui „stat paralel”, funcție pe care a deținut-o până în anul 2006, la moartea sa.

Să compari o astfel de situație cu implementarea luptei împotriva corupției din România, cea cu care luptă Liviu Dragnea, urmărit sau judecat în mai multe dosare penale, este un demers absurd.

În Turcia s-a discutat intens despre existența unui stat paralel. După tentativa de puci militar, din noaptea de 15 iulie 2016, președintele Tayyin Erdogan a folosit foarte des expresia de „stat paralel” în lupta sa cu mișcarea Gülen, o comunitate religioasă a clerului Fethullah Gülen, care are baza în SUA. Deși au fost asociați la putere pentru o perioadă bună de timp, apropiații lui Gülen i-au devenit dușmani lui Erdogan după dezvăluirile referitoare la fapte de corupție, săvârșite de miniștrii săi, făcute, în decembrie 2013, de către polițiști și judecători apropiați acestei confrerii.

Acel puci eșuat i-a permis președintelui Turciei să declanșeze o vastă operațiune de eradicare a mișcării rivale, mișcare care a fost declarată în Turcia „grupare teroristă”.

Din momentul proclamării stării de urgență, fără a mai face vreo deosebire între puciști și simpatizanți sau simpli donatori, aproximativ 12 000 de funcționari au fost concediați sau suspendați fără o hotărâre judecătorească, ci doar printr-o simplă decizie administrativă sau printr-un decret de lege. Alți 35 000 de oameni au fost închiși. Au fost persecutați jurnaliști, profesori, scriitori, în general orice voce care aducea critici regimului Erdogan. Libertatea presei a avut și ea grav de suferit. Sub pretextul „complicității cu o organizație teroristă”, regimul lui Erdogan a fost închis ziare, posturi de radio sau televiziuni.

„Erdogan s-a prevalat de noțiunea de stat paralel, când se referă la Gülen și gülenism, legitimându-și astfel represiunea, iar Viktor Orbán îi biciuiește retoric pe musulmanii care pasămite vin în Europa și își creează state (a se citi și realități) paralele. Tot ce e diferit constituie un atentat la unitatea de monolit a partidului. Oricare ar fi el și în orice context geografic, politic și istoric. Pentru că, nu-i așa, partidul e-n toți și-n toate’’, mi-a comentat istoricul Marius Stan.

Un reputat istoric american, Robert Paxton, specializat în studii despre ascensiunea mișcărilor fasciste în Europa, a folosit și el termenul de „stat paralel” care a însemnat, în accepțiunea sa, o serie de instituții care sunt asemănătoare în organizare, management și structură cu cele ale unui stat legitim, dar care nu fac parte oficial din stat. Ele servesc, în primul rând, pentru a promova ideologie politică.

„Sensul pe care îl atribuie PSD-ul, prin vocea Comitetului Executiv Național, este unul lesne intuitiv și se referă la lupta împotriva corupției, percepută ca «nedreaptă» și «ilegitimă». Matricea logică din care se hrănește acest «denunț» public este aceeași: «Cine nu e cu noi e împotriva noastră! Cum noi suntem statul, pentru că suntem la putere, rezultă că împotriva noastră se află un alt stat - pentru că, nu-i așa, tot instituții sunt și DNA-ul, procurorii, judecătorii ș.a.m.d. - care ne sabotează și ne pun în pericol existența. Fiind aleși în mod legitim de către cetățeni, rezultă că toți cei care ne suspectează de fapte de corupție și ne hărțuiesc sunt împotriva cetățenilor și, deci, ilegitimi.» Sunt, în fine, «antipatrioți» - au zis-o prin gura lui Marian Neacșu la Băile Herculane, încercând să-și regăsească virilitatea de partid iliescian, să-i arate o anumită pisică președintelui și, în general, să-și recapete suflul politic’’, mi-a mai comentat istoricul Marius Stan.

Pe lângă „statul paralel”, un alt dușman imaginar cu care luptă câțiva membri PSD este miliardarul filantrop George Soros. Și în acest caz, PSD nu a fost foarte original fiindcă a împrumutat termenul de la țara noastră vecină, Ungaria lui Viktor Orban. Din cauza concepției lui Soros în privința refugiaților și pentru că acesta finanțează ONG-uri care apară drepturile omului și ale refugiaților, Orban a dat startul atacurilor la adresa lui Soros încă din toamna lui 2015. Orban îi numea pe activiștii pentru drepturile omului ca fiind „cei care sprijină tot ceea slăbește statele naționale. Cel mai bun pentru acest mod de gândire occidental este George Soros’’.

În replică, miliardarul declara în iunie anul acesta, în cadrul unui forum economic al Comisiei Europene, că Orban conduce „un stat mafiot’’. Dacă Soros îi este dușman, Orban are, în schimb, și prieteni declarați. Unul dintre ei este chiar Erdogan.

Un alt semn că PSD începe să semene cu partidele autoritariste este proiectul de lege, inițiat de parlamentarii Liviu Pleșoianu și Șerban Nicolae, care ar introduce modificări grave pentru ONG-uri. Prin comparație, în urma unei legi adoptate acum cinci ani în Rusia, ONG-urile rusești finanțate din străinătate sunt trecute într-un registru al „agenților străini”, ca o formă de a le stigmatiza activitatea. De altfel, pozițiile lui Pleșoianu sunt lăudate des pe agenția de știri Sputnik, principalul instrument de propagandă al Kremlinului.

Atacul la Constituție, descurajarea societății civile, limitarea unor drepturi pentru minoritari, nerespectarea principiilor statului de drept au devenit caracteristicile care definesc o „democrație iliberală”, concept criticat des Uniunea Europeană sau americanii. La câte probleme are, niște derapaje în plus ar avea efecte devastatoare pentru România.