Ce m-a marcat, ca româncă, la o cină cu o familie de ortodocși gay din Finlanda

Așa e în țările astea din nord, unde se fură copii, parteneriatele civile erau în act din 2002, apoi s-au legalizat și căsătoriile gay cu aceleași drepturi ca cele heterosexuale. Și da, gay-ii pot fi la fel de religioși ca românii noștri cu frică de Dumnezeu.

A fost una dintre experiențele alea pe care n-ai cum să le uiți vreodată, nici dacă te amenință Coaliția pentru Familie.

Sunt în Tampere, Finlanda. E aprilie și sunt șase grade. Mă pregătesc să intru în cea mai veche saună publică din Finlanda, Rajaportti, deschisă în 1906. Bărbații într-o parte, femeile în alta, segregarea a venit în anii `30 când pudibonderia a înfrânt lejeritatea nudismului finlandez și un zid a crescut în mijlocul saunei.

Din vestiarul străvechi, pășesc în pântecul întunecat și fierbinte al celei mai vechi saune din Finlanda. Sunt singură cuc, prin zid se aud voci de bărbați. Transpir în beznă în timp ce trag cu urechea inutil la o discuție pe care nu o înțeleg și apoi tăcere. Au ieșit toți?

Îmi pun prosopul pe mine și mă duc afară, trec în șase secunde de la 80 de grade la gerul celor 6 din curte. Șapte bărbați și două femei în prosoape beau beri. Mă trezesc instant cu o sticlă în mână. Șeful tribului este Matti, jurnalist, redactor-șef la ziarul local. Mâine are treabă, sunt alegerile parlamentare din Finlanda. Dar azi, azi se simte bine cu prietenii și cu soțul Veykko, un contabil de ispravă cu cioc.

Matti cade răpus de admirație când îi spun că am fost ziaristă și apoi se încântă nespus când aude că nu doar Milja - una din blondele înfășurate în prosop care bea bere lângă mine - a scris o carte și că, mai presus de orice, noi românii suntem ortodocși. Câștigăm dreptul la un cârnat și primim invitația la tradiționala masă de Paște, în această seară, la ei acasă, Veykko o să gătească.

Casa lui Matti și a lui Veykko este în mijlocul orașului, o clădire cu geamuri mari, art-deco.

„Nu intrați încă. Așteptați vă rog ritualul!", ne-a rugat Matti și a dispărut într-una din camere, iar noi toți am stat în dormitorul care arăta exact ca pivnicioara lui Darius Vâlcov, tapetat cu tablouri pictate de mama Miljei care este o faimoasă pictoriță finlandeză.

Deasupra canapelei este o sculptură-gravură cu apostolul Petre în cucul gol și cu un cocoș la picioare. Bang, ușa zboară de perete și, în timp ce Veykko prepară cina pierdut într-o bucătărie gigantică, de castel, Matti, îmbrăcat într-o cămeșoaie până la glezne cumpărată din Arabia Saudită și încălțat în papuci turcești cu vârful întors, ne prezintă casa.

E greu să-ți desprinzi ochii de la el, așa cum se plimbă elegant, în rochia roșie-aurie, un împărat roman coborât dintr-o poveste a lui Tacitus care descrie cu interjecții și o uimire inocentă icoanele ortodoxe de pe pereți, salvate de invazia sovietică din 1939, când Finlanda a pierdut 11% din teritoriu și când bunicii lui Matti au fost siliți să-și umple căruța cu odoare bisericești și să plece spre vest.

Și dă-i și pupă icoana și fă cruce deasupra ei și apoi deasupra ăsteia și apoi…

Suntem în sufragerie. Pe fața de masă de brocart Veykko așază pahare. Toate, cu excepția pocalului lui Matti, amfitrionul, au monograma lui Napoleon.

„Sunt din secolul XVIII", spune gazda și noi, prietenii de la saună, privim cu ochi umezi și neîncrezători cum din prima sticlă spiralată, ca cepele de pe bisericile rusești, șampania a țâșnit și a umplut cupele.

Apoi Matti ne-a prezentat paharul lui. A fost creat în 1620, la curtea Regelui Soare. Îl ține imperial de piciorul vechi de patru sute de ani, abia îl atinge de paharele noastre mai tinere cu două secole.

Șampania curge năvalnic pe covorul de la 1750, „Las', nu-i nimic, pe unde a umblat covorul ăsta, șampania e binemeritată", a zis Matti și și-a târșâit condurii spre statuia-gravată cu Sfântu Petru în cucul gol, cu cocoșul la picioare.

„Așa știi că e Sfântu Petru și nu alt sfânt, cocoșul îl identifică."

A cumpărat piesa de la un artist local și mama pictoriță și tatăl muzician ai Miljei au cumpărat Sfântu Ioan și apoi muzeul cutare i-a luat pe ceilalți zece apostoli și le-au oferit o căruță de bani colecționarilor Matti&friends ca să-i dea pe Petru și Ioan, dar ei nu au vrut, pentru că atunci când colecționezi artă nu o faci pentru bani.

Hannamaria - cealaltă femeie care până acum doar a zâmbit în tăcere - deschide pentru prima oară gura ca să aprobe: așa e. Apoi m-a asigurat că am intrat într-o locuință complet atipică, că nici seara asta și nici cina nu sunt obișnuite pentru monotonia din Tampere și că Matti e cunoscut pentru că împrumută din colecția lui de artă muzeelor, ca să o expună, și că avem mare noroc că suntem aici, acum. Destinele noastre înfășurate pe mosorel, alături de destinele acestor oameni stranii care ne-au invitat în casa lor doar pentru că suntem ortodocși, frații lor rătăciți în est, dar totuși frați de credință.

Veykko așază pe masă somonul afumat. Matti îl oprește și-l pupă pe obraz.

De doi ani au făcut uniunea civilă în fața preotului ortodox din Tampere, cel care i-a dat lui Matti goblenul cu țarul Nicolae al II-lea cusut la 1889 pe care ni l-a prezentat cândva, după icoana cu Petru și cocoșul. La nuntă au participat mama lui Matti și băiatul lui care e student și are 22 de ani, au venit vecini, rude, prieteni. Doar fosta lui soție, cea pe care a iubit-o imens și nu a înșelat-o niciodată, doar ea nu a vrut să asiste la eveniment.

„Știi ce mi-a zis când i-am spus că îl iubesc pe Veykko și vreau să divorțez?"
„Nu."

Matti a făcut o pauză de creștere a suspansului, iar Veykko a scos capul de după ușa din bucătărie unde pregătea mielul cu sos de mentă și împănat cu usturoi.

„Mi-a dat o palmă", a spus Matti. Iar Veykoo a completat: „Nu a înțeles că poate iubi un bărbat. Dacă era o femeie, era în regulă, dar nu un bărbat."

A treia sticlă de șampanie Tsarine este deschisă. Gazda susține că o sticlă ar costa 300 de euro. Adoră șampania Tsarine, de fapt, adoră povestea șampaniei Tsarine: Petru cel Mare, ortodox ca el, ortodox ca noi, românii, a primit la curtea de la Petersburg cadouri de la toate casele regale ale Europei, bijuterii, arme, cai. Doar Ludovic al XV-lea s-a învrednicit cu ceva mai exotic și a trimis o ladă cu minunea asta de șampanie care a primit numele țarina pentru că a fost apreciată de țarina Ecaterina. Care heeei, știi că era o simplă slujnică, nu avea sânge nobil și numai după ce i-a făcut lui Petru câțiva copii a fost luată de nevastă de el. Și fiecare dintre ei a avut o grămadă de alți parteneri, dar asta nu i-a oprit să fie niște lideri în adevăratul sens al cuvântului, să facă lucruri extraordinare atât pentru țările lor, cât și pentru biserică.

Cu toții apreciem Tsarina, atât personajul istoric cât și șampania, bem pentru biserică și pentru dragoste, iar Milja trebuie să desfacă a patra sticlă ca să închinăm pentru prietenie, jazz și căderea comunismului.

Apoi Milja a cântat un blues și un cântec compus de ea.

„Știi că paharele ăstea de vin, de cristal albastru, sunt din România?", a întrebat Matti. Și am terminat și Rieslingul.

Și coniacul s-a terminat. Și lichiorul de portocale și schnapps-ul de caise. La patru nu mai este nimic de băut în casă și Matti știe că trebuie să se trezească la 9 să o ducă pe Milja la gară și apoi trebuie să meargă la ziarul la care este redactor-șef, ca să scrie despre desfășurarea alegerilor parlamentare din Finlanda.

Veykko a ațipit ca o nevastă obosită, pe fotoliu, iar Mikko îmi povestește îngrijorat că au fost chemați rezerviștii, că în ultimele luni a fost încorporat mai des, câte trei-patru zile. „E de la Ucraina", așa spune Mikko și Hanamaria aprobă.

La un moment dat, Veykko se trezește și începe să vorbească despre Vyborg. „Știai că a fost luat de ruși și toată populația finlandeză deportată în Finlanda?"
„Nu."

Muzeul Național al Finlandei nu suflă o vorbă despre cele două mari războaie cu vecinul bețiv și transpirat, care a intrat cu barosul de două ori prin peretele țării, în `39 și apoi, după Continuation War, în 1944.

Finlanda a pierdut 11% din țară, Vyborgul, în Războiul de Iarnă, apoi s-a aliat cu Germania nazistă și a încercat să își recupereze teritoriile de la ruși. A pierdut de două ori. Exact ca noi. Pe aceeași mână. Norocul lor a fost că pe șervețelul desenat la ciorba de burtă de marile puteri, ei au intrat pe partea americanilor și nu au suferit ca amărăștenii de baltici, duhoarea respirației alcoolice a violatorului sovietic.

Nimeni nu vorbește în Finlanda despre Al Doilea Război Mondial cu mândria pe care credeam că o resimți ca nație de sub patru milioane de oameni care reușește să și-o dea parte în parte cu ditamai oastea de sute de milioane de orci. Și asta fără să ai lângă tine vreun Gandalf sau o armată de elfi care să te scoată de ceafă din bucluc.

În Muzeul Designului este amintită așa, în treacăt și fără mâhnire, plata despăgubirilor de război către URSS care a însemnat că Finlanda a avut mâncarea raționalizată până în 1956. Cartele, cozi, restricții, all that jazz, ca să stingă datoriile față de el, vecinul care i-a halit teritorii, care a atacat primul, care a obligat migrarea a sute de mii de oameni, care…

Chiar dacă nu au intrat sub poala mamei Rusii, întreaga ideologie finlandeză post război a înfierat decizia de a se face frate cu dracul nazist.

Veykko spune că taică-su, veteran de război, nu a vorbit niciodată despre ce s-a întâmplat în campania din 1941-1942 când a fost în Rusia. Nu cu el, doar cu ceilalți tovarăși de arme ai lui cu care se întâlnește adeseori la un șpriț sau la saună. O lume de eroi care au tras bățul scurt al istoriei și au fost măturați sub preș.

Dacă la noi, mareșalul a fost împăiat și scos la plimbare de retorica naționalistă post 1989, Finlanda nu a găsit resurse să împingă fișetul după care au căzut dosarele celor care au luptat în Al Doilea Război Mondial pentru recuperarea Vyborgului. Iar noii naționaliști au treabă cu migrația somaleză, nu cu rușii, ucrainienii și panica baltică.

„Oricum, dacă va fi război, finlandezii nu își vor mai apăra țara ca în 1939. Nu mai este genul ăla de patriotism", zice Mikko oftând.

Când banii rusești o să sprijine entități care susțin arderea pe rug a lui Matti, Veykko și chiar a preotului ortodox care i-a căsătorit, când seratele din casa homosexualilor colecționari de artă vor fi simple amintiri, când șampania Tsarina va fi băută doar de politicienii marionetă numiți de Moscova, atunci - Mikko - poate patriotismul din 1944 se va ridica lazarian din mormânt.

Rămâne de văzut Mikko, rămâne de văzut.