Cum se vede România în filmele și serialele de pe Netflix

Netflix are și filme românești în ofertă, însă dacă vrei neapărat isterii, faianțe și nefericire, poți să mergi la cinema. Sau în bucătăriile unor rude bătrâne. Dar România există și prin alte filme de pe platformă. Filmate la noi, în Grădina Maicii Domnului și deloc cauzatoare de frisoane: trei lungmetraje și un serial fantasy (care ne abordează pe #mitologic, de la foarte mare distanță). Am pierdut cinci zile cu ele, dar mi-au oferit patru perspective inedite asupra României.

Pentru început, am căutat să aflu câte filme de ficțiune, câte seriale și câte scurtmetraje sunt pe platforma minune pe care românașii au petrecut suspect de mult timp în ultimii ani. Nu am aflat, informațiile sunt vechi, contradictorii și deloc credibile. Unii zic că avem acces la vreo 15% din titlurile de pe platforma-mamă americană, alții că nu ne mai încape Netflixul în cosmos și că ai acces la peste o mie de seriale. Scuze, dar nu-i deloc cazul. Acela era numărul de seriale la care aveau acces americanii prin 2017 toamna.

Chestia deloc ok este că, practic, dacă aș plăti abonament la Netflix nu aș avea deloc idee pe ce și pe cât dau banii. Netflix anunță noutățile, dar nu pune le dispoziție catalogul de titluri deja existente. Arunci trei trailer-uri și ceri bani pentru că vai, câte titluri ai tu pe platformă. Câte, mai exact? Care, mai exact? Misterele capitalismului de consum.

Primul titlu filmat în România văzut a fost Un prinț de Crăciun: Nunta regală, un film de care mi-au zis vreo trei oameni că există și că este jenant. N-am ajuns la el din prima, pentru că borhoturi cu „regal”, „nuntă” sau „prinț” în titlu sunt destule.

Un prinț de Crăciun: Nunta regală este un coșmar. O echipă de scenariști trepanați de relevanța culturală a lui Sex and the City aduc o bloggeriță penibil de siropoasă în fața marelui eveniment din viața ei: nunta cu PRINȚUL Aldoviei. Aldovia sună a Moldavia (cum se zice pe americănește Moldovei) și se rezumă la un castel (Peleș, baby), un aeroport și un ateneu (Ateneul Român) separate de distanțe împădurite și înzăpezite.

Bloggerița ajunge ca element civilizator în splendoarea retrogradă a Moldovei, pardon Aldoviei. Colonialism, much? Ideologia din spatele filmului ăsta ar fi fost deja perimată pentru un serial american optzecist și ar fi fost un film inferior chiar și pentru climatul deloc egalitarist din cinemaul american din anii 60. Dar aici tipa cu blog o arde „isusic”, este zâna cea bună a civilizației și trebuie să treacă de personaje malefic-caricaturale, gen homosexuali negricioși și fasciști și, evident, de familia regală.

Practic, Aldovia este un fel de Monaco și de la Blood and Chocolate n-am mai văzut monumente arhitecturale din România filmate atât de frumos. Dar la ce folos dacă dronezi în neștire exteriorul Peleșului și-o duci pe bloggeriță să-și pună inelul pe deget la Ateneu dacă o bulești din absolut orice perspectivă morală? Lucrurile sunt atât de grave încât mi-am dorit să văd un film cu Julia Stiles, ca să-mi amintesc că americancele adevărate, deloc fotomodeline, posedă demnitate umană, că nu sunt niște machete de plastic incapabile de vreo urmă de talent sau bun-simț. Plus că nici nu le cântă Salam la nuntă. Dar să nu exagerăm cu specificul local, că n-au de unde să știe ăștia de la Netflix că de la un castel în sus nu ai cum să faci nuntă fără Salam. Apropo de bun-simț, filmul acesta are mai puțin decât nunta mea moldovonească (pardon, aldoviană) favorită, din serialul Dynasty. Cum, nu știai?

What Happened to Monday aduce în București (și Constanța) un viitor deloc sumbru în care rebrănduita Uniune Europeană a interzis puirea multiplă a oamenilor. Ca în China. Copil unic. Asta ar trebui să ți se pară oribil și revoltător, dar cum să zic, între om și oposum există foarte multe diferențe. Numărul de creaturi născute vii și hrănite cu lapte este una dintre ele. Fundamentală, aș zice.

Deci, din start, eu am fost de partea lui Glenn Close (un fel de Merkel din viitor) și a forțelor de represiune anti-oameni care se înmulțesc cu nesimțire. Din păcate, madam Close apare doar vreo opt minute din tot filmul, restul e ocupat de Naomi Rapace xeroxată de șase ori din montaj pentru a te face să îți pese de cele șapte surori (numite după zilele săptămânii) care trăiesc ascunse în apartamentului lui Willem Dafoe, care joacă rolul tatălui. Un tată care efectiv fură de la societate pentru a-și crește cele șapte fiice identice. Ca un baron local cu plozi localizați prin instituții cheie ale statului, ca un jeg care fură din mâncarea orfanilor pentru a-și hrăni beizadelele.

OK, poate am eu o disonanță cognitivă apropo de drama de-a face mai mulți copii decât îți permit bunul-simț, societatea și resursele planetei ăsteia nenorocite. Ce nu-i OK este că în acest Children of Men de mâna a șaptea nu se dezbate nimic, nu se pune nicio problemă. Cele șapte Naomi sunt victimuțe eroice și dacă subiectul ar fi fost ofertant sub formă de roman, filmul nu face mare lucru din el. Ăia cu mulți copii sunt eroi-victime, restul lumii nu are decât să crape de foame, am înțeles. Am mai înțeles o chestie, că centrul vechi arată mult mai bine în filme d-astea distopice decât într-o seară de miercuri. Și că na, lucrurile sunt suficient de nasoale dacă un București 100% recognoscibil apare drept epicentru al viitoarei UE.

Până la The Cave, pe care l-aș revedea pentru a treia oară și e filmat în București și este pe Netflix (un fel de The Descent, dar asta nu înseamnă că este prost sau mai prost decât filmul lui Neill Marshall) am mai butonat din telecomandă și-am dat de Hemlock Grove.

„Hemlock” înseamnă „cucută” și totul are de-a face cu vârcolaci și supranatural. Ce să vezi, serialul este chiar miștocuț. Nu m-aș fi așteptat să pierd două zile cu nouă episoade din primul sezon (sunt trei în total), dar a fost delectant și totuși tâmpițel. Spre deosebire de restul serialelor cu adolescenți supranaturali, Hemlock Grove are bunul simț de a le da personajelor un număr suficient de mare de neuroni încât să fie mai mult decât un „să ne uităm la cretinii ăștia care merită să moară la cât de imbecili sunt, dar noi ar trebui să fim plini de empatie pentru ei”. Destui neuroni au și scenariștii și regizorii care dau un ritm admirabil de eficient.

Hemlock Grove este despre conflictul, dar și cooperarea dintre vârcolaci și upiri (care încă nu am aflat ce înseamnă, deși am văzut nouă episoade). Vârcolacii sunt, de fapt, romi din România. Care atunci când le moare șeful de clan decapitează cadavrul din motive care par a ține de-o inițiere ritualică. Nu ești informat dacă romii în general sunt vârcolaci, dacă există un nume și pentru asta, nu ai de unde ști de ce Famke Janssen fredonează „Săracă inima mea” (eu cred că e cu tribute spre Silvia Dumitrescu, dar poate fi și ceva cercetare serioasă de folclor la mijloc, nu?). Cert este că o să fac binging nesimțit cu restul de două sezoane și ceva și poate voi afla răspunsul la întrebările care mă bântuie. Și că da, îmi pare bine că dincolo de disprețul pentru formulările pompieristice, gen „serialele sunt mult mai bune decât filmele, SE ȘTIE”, am găsit încă un serial după Bojack Horseman la care să mă pot uita fără vreun fel de regret în 2019.

Am renunțat să mai caut numărul și titlurile filmelor pentru care Netflix vrea bani de abonament. Probabil îmi voi face abonament pentru o lună ca să merg la ANPC și să cer publicarea listei de filme, scurtmetraje și seriale pentru care vor ăștia bani. Cică acuma se poate face abonament și pe o săptămână. Tot fără acces la o listă de titluri, DESIGUR.

În fine, prin 2014 Nicolas Cage a jucat în Dying of the Light, care, dată fiind pasiunea lui pentru supranatural, ar părea încă un fel de Ghost Rider sau oricum ceva cu mult paranormal și acțiune deșănțat de superbă. Dar Murind din cauza luminii nu-i deloc cu supranatural, nici cu mafie (precum Dog Eat Dog, precedenta colaborare dintre Paul Schrader și Cage). Nu-i deloc splendoare în stare pură precum Mandy (dar acolo este Panos Cosmatos la regie), este doar un thriller cu spioni.

Scris de Paul Schrader (scenarist colaborator al lui Scorsese), filmul are o miză foarte mișto: are răzbunarea fără limite vreun sens? Este mai mult morală sau mai mult jegoasă? Fiind și regizat de Schrader, filmul nu-i vreun triumf, dar nici mediocru. Este un film onest despre un agent CIA care ajunge la București pentru că aici este un kenyan mort și tot aici are cabinetul un doctor român corupt care dă medicamente teroriștilor islamiști muribunzi. Pare penibil de plauzibil. Nicolas Cage cu cușmă de oaie ceaușistă pe cap discutând cu regretatul Anton Yelchin, în timp ce teroriștii se aruncă de pe podul nou de la Basarab: două scene care „fac mult sens”.

Deloc paradoxal, Bucureștiul din Dying of the Light este cea mai corectă reprezentare a României de pe Netflix. Un oraș cam urât, dar deloc impresionant. Nu are nici romi vârcolaci, nici șarm exacerbat. Este mult mai just pus în film decât este pusă Timișoara în serialul Hackerville, produs de HBO. Un oraș urban, dar anonim din Europa de Est. Numai bun de filmat secvențe cu urmăriri și împușcături printr-un târg de Crăciun, ceva hoteluri anonim-corporatiste și o secvență de urmărire automobilistică (ca-n filme) pe Podul Basarab.

Finalmente, Netflix (care cică ar avea în pre-producție ceva chestiuni 100% aborigene) îți prezintă țărișoara într-o lumină suspect de bună. Chestie care nu ar trebui nici să te flateze, nici să te supere. Pentru că față de filmele autohtone și festivaliere din 2018, tot un film cu Nicolas Cage redă cel mai cinstit România și Bucureștiul. Întrucât nu ai vrea să știi ce s-ar alege de un film românesc filmat în (și care ar pretinde că înțelege) SUA, Ungaria, Rusia sau Italia.