Elevi LGBT din România mi-au povestit cum e viața la liceu, în ciuda homofobiei tuturor

Ah, liceu, vreme a inocenței când mai credeai c-o să se-aleagă ceva de tine. Din nu-știu-ce motiv, când zici „liceu" parcă aplici automat un filtru sepia peste tot ce s-a întâmplat de fapt și toată chestia capătă un soi de aer nostalgic. E perioada când n-ai nicio grijă în lume. Când îți vezi prietenii zilnic. Numai că nu sunt, de fapt, prietenii tăi, doar contemporani rătăciți și la fel de confuzi cu care ispășești patru ani, așa că să-i ia naiba pe toți. Pentru mine liceul a fost de căcat. Pe atunci eram un fel de tocilar și, sincer, oricum te-ai uita la asta, o duc mai bine azi.

Adevărul e că liceul e o perioadă destul de dubioasă. Bucată cu bucată montezi puzzle-ul ăsta identitar ca să-ți dai seama, așa, din greșeală în greșeală, cine ești de fapt și care-i rostul tău în univers. Încerci să navighezi țesătura asta complexă a unei societăți crude a copiilor-adulți, în timp ce corpul tău se transformă, sângerezi periodic, îți apar coșuri, păr pubian și la subraț și te trezești ocazional noaptea ud. Viața de adolescent e și-așa destul de complicată și e chiar și mai nasoală când se întâmpla să fii atras de oameni cu același set de organe genitale ca și tine.

Undeva, pe drumul tău inițiatic mai sinuos decât o cursă cu taxiul în București, începi să-ți dai seama că pentru ciudații ca tine viața e puțin mai grea. Se va face mișto de tine la greu. Când mergi pe coridorul liceului începe să-ți bată inima mai tare. Și nu e ca și cum ai avea cu cine să vorbești prea mult despre asta. Șapte din zece puști queer nu se simt în siguranță la școală, dar numai 5% ar cere ajutorul unui prof. Eu îi înțeleg, pentru că și eu am fost un homo cu coșuri. Am aflat de la alții că sunt gay și în timp, după câteva one night stand-uri bestiale cu bărbați, i-am crezut.

Internetul e indispensabil în procesul ăsta modern de autoexplorare. Online, înveți repede să nu iei viața prea în serios. Între trimis poze nud străinilor, îți faci uneori timp și ca să-ți construiești relații umane autentice pe Tumblr, Grindr sau grupuri de Facebook. Tărâmul făgăduinței e găzduit pe un server american. Găsești acolo o comunitate și, așa, ești mai puțin singur.

Un proiect MozaiQ și mult prea multe reclame la reduceri back to school m-au făcut curios să văd cum mai e liceul pentru devianții ca mine în ziua de azi. Poate mai avem până când o să poți să mergi la bal cu iubitul tău. Dar știi ce? Chiar dacă încă treci prin căcături inutile, nu a existat niciodată un moment mai bun să fii queer decât acum. Așa că adolescenții queer fac ce fac orice adolescenți. Își trăiesc viața, fără să le pese ce crezi tu. Uite câteva povești peste care am dat cu ajutorul MozaiQ și Gender Talk, care să-ți amintească de anii de glorie, când aveai un metabolism funcțional și mâncai KFC fără vină aia constantă. În ciuda celor mai bune eforturi ale sistemului educațional care i-a abandonat, puștii queer sunt ok.

„Suceava nu e locul potrivit să fii gay. Dar deloc. Mai nimeni nu e out în Suceava. Lumea se ascunde cât de mult poate. Nici eu n-am fost niciodată out la toată lumea, le-am spus doar câtorva prieteni. Dar colegii bănuiau, chiar dacă niciodată nu am confirmat lucrul ăsta.

Începusem a noua de câteva săptămâni. Eram în clasă, vorbeam cu niște colege. A băgat un tip foarte random capul pe ușă și m-a strigat să vin pe sală. I-am zis inițial «bă, nu te cunosc, nu știu ce vrei de la mine, pa». După, a venit din nou și am zis că ok, hai, vin. Am ieșit pe sală și mi-a dat un pumn în burtă. Mi-a zis doar «știi tu pentru ce e asta» și a plecat. După am aflat că tipul era super homofob.

O profă a văzut toată scena asta. M-a întrebat ce s-a întâmplat. I-am zis că a fost așa, o chestie între noi. Nu puteam să-i zic «mi-a dat un pumn în burtă pentru că-s gay», că nu aveam chef să afle nimeni. Și am zis că o las așa. Oricum, am trecut super repede peste pumnul ăla.

Să țipe cineva după tine, să te înjure, să te facă să te simți prost, astea sunt la ordinea zilei, la ore sau în pauză. Dacă îmi ziceam părerea în clasă legat de ceva, mai erau colege d-astea ale dracului care ziceau «iarăși vorbește ăsta, gayul clasei» sau «tu ești poponar, n-ai de unde să știi». Chestiile astea erau luate ca o glumă și profii continuau, râdeau și ei.

Odată am luat o notă mai mică la un proiect. Un tip a zis ceva de genul «normal că ai luat notă mică, pentru că poponarii au un deficit de inteligentă». Eram mirat, că nu aș fi crezut că a auzit de cuvântul «deficit». A mai zis niște chestii, m-am enervat și eu și i-am spus «sunt un tip ok, nu ți-am făcut nimic niciodată, ce dracu ai cu mine?» După, se tot uita la mine. «Dacă te mai uiți la mine, îți fut un pumn în față de-ți ies toți dinții». De atunci s-a potolit.

Am încercat să fiu cu o tipă, care era, de fapt, lesbiană. Niciunul nu știa de celălalt, dar într-un fel am făcut-o și noi ca să avem o acoperire. Era super băiețoasă tipa. A fost o fază când am ieșit afară și, tot așa, niște tipi strigau după mine că-s poponar. Efectiv tipa aia le-a frecat o mamă de bătaie de m-am crucit când am văzut cum îi bate. Ne-am despărțit, până la urmă printr-un sms. Mi-a scris: «nu știu cum să-ți zic, dar să știi că mie-mi plac fetele». N-am mai vorbit, s-a terminat așa.

Apoi, am avut o relație cu un tip, de data asta pe bune. L-am cunoscut în a noua, pe Tumblr. Mi-a dat follow, eu am început să-i dau like-uri, el îmi dădea mesaje anonime. Abia după un timp mi-am dat seama cine e. I-am scris celei mai bune prietene ale lui. «Bă, mi-e cam rușine să-i scriu. Spune-i tu că eu exist».

Dar s-a terminat brusc la sfârșitul clasei a zecea. A murit. Accident de mașină. Eram afară, am zis să mergem până la Mc să ne luăm o înghețată de un leu. Când am vrut să trecem strada, a venit o mașină de după colț, cu viteză, și a intrat în el. De atunci, până de curând, n-am mai fost cu nimeni. Atunci nu am vorbit cu nimeni despre asta. Trei luni n-am ieșit din casă.

Între timp le-am zis alor mei că sunt gay. Azi sunt total ok cu asta. Mă rog, a fost o perioadă d-aia super nașpa în care câteva luni am văzut șapte psihologi diferiți pentru că ei inițial au zis că am o boală. Nu au vrut să creadă că n-am nimic. După, a urmat o perioadă de câteva săptămâni în care erau certuri foarte mari. Încă țin minte cearta aia cu mama în care după ce i-am zis că-s gay, a dat vina pe mine pentru toate problemele ei.

Și am făcut eu o chestie destul de nebunească, i-am zis că uite, nu trebuie să mă accepți. «Dacă vrei să-mi faci viața un calvar, mai bine plec». Am plecat două săptămâni la Iași. După, s-a schimbat totul.

La început nu prea aveam curaj să fiu out. I-am scris pe un bilet unei prietene «vezi că sunt gay». A reacționat super ok. Experiențele mele la liceu au fost atât de random, foarte multe chestii ciudățele, dar nu pot să zic că a fost cea mai oribilă experiență.

Mereu am trecut peste. Mi-am construit un univers în care a început să nu-mi pese de absolut nimeni. Spre finalul clasei a 12-a, cred că am crescut toți, nimănui nu-i mai păsa. E gay, ok, asta e, nu mi-a făcut nimic rău."

„Pe la 16 ani, îmi plăcea super tare de o tipă. Cred că așa mi-am dat seama. Mă gândeam că poate doar mi se pare mie, poate doar am acum o fază de moment, poate doar îmi place tipa aia și de fapt nu e așa.

Am încercat să fiu cu un tip, o lună. A părut cea mai groaznică chestie din viața mea. Eram așa falsă. Nu eram eu, nu mă simțeam confortabil. Și soră-mea mi-a zis, deși eu nu știam că știa pe vremea aia, «încetează. Oprește-te».

Părinții mei nu știu. Știe doar sora-mea, cu doi ani mai mică. Cred că în parc am ieșit prima dată. Ea era cu prietenul ei și eu cu prietena mea și asta a fost. Nu i-am zis eu nimic, și-a dat seama singură. Umblăm așa într-un cerc de oameni care sunt super ok cu treaba asta. Am vorbit cu ea după despre asta. Mi-a zis că se aștepta. Soră-mea a fost mereu acolo pentru mine și cred că asta m-a ajutat mult.

Am avut așa o dorință să le zic și alor mei. Voiam să le zic la majoratul meu. La început, mă gândeam c-o să accepte, sunt părinții mei, mă iubesc. Dar m-a ținut ceva și am zis nu, nu e timpul. Ei sunt destul de reticenți. Mama e mai religioasă și mereu zice: «Ah nu, că Dumnezeu a lăsat bărbatul și femeia» - argumentul ăla general pe care-l au toți ortodocșii. Tata crede că-i influența americană ca să ne spele pe creier.

Acum doua zile mama a adus în discuție, așa, random: «Ai auzit că vor să schimbe Constituția?» «Mmmmdaaa, am auzit». Unde vrei să ajungi cu asta, mă întrebam eu, credeam că a aflat într-un fel. Și atunci iar mi-a tăiat așa, tot elanul. În general am observat că problema e ce cred ceilalți despre mine. Ce-o să spună vecinii?

În schimb, sunt out la școală. În clasa a noua, tipele - că sunt mai multe tipe în clasă, sunt la filologie, au făcut o listă pe care scriau toate persoanele queer, cine credea că cine e. Și una dintre ele le-a zis «Trece-o și pe Andrada. Mi-au zis, la ceva timp, «băi, să știi că noi am făcut lista asta și te-am trecut acolo». «Și cum v-ați dat voi seama?» le-am întrebat. «Pur și simplu ne-am dat seama». Și totul a fost așa, super natural. Mi se pare că suntem o familie și ne înțelegem între noi. Așa că nu mi-e rușine sau frică de ei.

Colegii sunt toți ok. Profii nu vorbesc despre asta, mai puțin proful de religie. Ne-a zis că este o boală psihică și că ar trebui să mergem să fim tratați. Mai mulți ne-am revoltat. O colegă mai curajoasă chiar a fost super out. I-a zis «Vă uitați la noi. Vi se pare că suntem bolnavi psihic sau ceva?» Și-a dat seama că are o problemă și n-a mai zis nimic. Dar e în continuare total împotrivă.

De ceva timp, am o prietenă. Ne-am cunoscut la un festival, anul trecut. Și apoi am început să vorbim pe Facebook și după, ne-am tot văzut din ce în ce mai mult. Ea nu e din București. Vine la mine, mă duc și eu la ea. Ai mei știu că e prietena mea cea mai bună. E ușor să ascunzi chestia asta de părinți.

Eram împreună la Mega-ul de la Victoriei, acum ceva timp. Era să ne luăm bătaie de la două tipe. Nu făcusem cine-știe-ce, doar o țineam de mână. Ne-au așteptat să ieșim din Mega și au sărit la noi la bătaie. Nimeni nu s-a băgat. Am încercat s-o protejez p-asta mică. Tot 18 ani are, dar e mai mică ca mine cu câteva luni. Până la urmă, am fugit noi de acolo.

Vara asta am fost voluntară la Electric. Unii efectiv au radar. Am făcut cunoștință cu o tipă și apoi se tot ținea după mine. Mi-a întins mâna. «Da, am mai făcut cunoștință o dată», i-am zis «Nu. Gay». Efectiv s-a prezentat gay. «Ok, bine. Gay de asemenea». Mi s-a părut așa drăguț că s-a deschis dintr-o dată. Dacă aveam chestia asta în comun, de ce să nu vorbim?

Petrecerile sunt mișto."

„Nu prea am cum să fac naveta la școală. Sunt din capătul României. Mai sunt 30 de kilometri până la graniță. Așa că trebuie să stau la internat. Nu prea există distracție, e mai mult ca o pușcărie.

Cât ești în timpul școlii, adică alea șase ore pe zi, e mișto. Poți să treci neobservat. Dar internatele sunt separate - băieți și fete. Ei, când ai intrat în internat, toată lumea te știe cu numele vechi, de fată. Dar mă înțeleg ok cu colegele. Am preferat să le zic, să nu mă ascund, pentru că n-avea sens.

La școală, majoritatea îmi spun Adi. Am auzit că aș fi lesbiană de la niște colegi de clasă. Nu le-am explicat. I-am lăsat să continue. Sunt câțiva care știu și sunt ok cu asta, dar nu sunt out cu toată lumea. Într-adevăr, se vede. Trec pe undeva și se aude în spatele meu «bă, e fata», «ba nu, e băiat». Sau «fata-băiat». Mă fac că nu aud, n-are sens. Că dacă aș sta să iau în seamă tot ce zic ei, n-aș ajunge nicăieri. Dar după ce m-au cunoscut, au lăsat-o moale.

La început, veneau la mine oameni random să mă întrebe «dar tu ce ești, băiat sau fată?» Le-am răspuns câtorva, dar după aia, deja m-am sictirit. «Dar de ce-ți pasă, chiar contează chestia asta?» Și plecau. Era super dubios.

Evit cât pot toaletele. Odată eram în club la balul bobocilor - balul școlii. Mi-a venit și mie să mă duc la toaletă. Și intru unde simțeam eu că trebuie să intru. Nu mă cunoștea nimeni, eram la început. Dar m-a recunoscut unul și a venit după mine să mă scoată afară. După aia am zis «băi, ce fac acum?» M-am dus după club, în boscheți. Eram ceva de genul «Asta e, măcar să nu mă violeze nimeni, că aia-i important».

Câteodată, făceau prezența și îmi strigau numele. Eu ridicam mâna. Se mirau, se uitau așa, mai chiorâș. Dar profa de geografie a fost cea mai tare, mi-a rămas super tare în cap. Face prezența, mă strigă, ridic mâna. «Mă, băiatule, nu mai face mișto de mine. Să-mi răspundă Popescu». «Da, doamna, eu sunt». «Nu mai face, mă, mișto de mine, n-am chef de miștouri. Te dau afară». Și după aia i-a întrebat pe ăștia din clasă: «așa e?» «Da, așa e».

Acasă, ai mei știu că-mi plac fetele, știu că sunt băiat. Au un business unde mai ajut și eu. Sunt mulți clienți care vin constant și mă cunosc de când eram copil. Mă știu în toate fazele. Dar sunt care n-au mai venit niciodată și se trezește mama că o întreabă «e băiatul dumneavoastră?» Rămâne așa: «e fată». Trec prin asta constant, dar nu i-am cerut să nu mai zică asta. Mi-e greu să-i cer asta. O s-o iau treptat, cum am făcut și până acum.

Dar mă gândesc la lucrurile astea cu zâmbetul pe buze."

Numele personajelor au fost schimbate. Asociația MozaiQ desfășoară în perioada 30 mai 2017 – 30 august 2017 o anchetă pentru a documenta experiențele tinerilor LGBT, elevi în școlile din România. Trimite-ți și tu povestea aici .