Lagărele din Transnistria au fost trecute sub tăcere de istoriografia românească o lungă perioadă de timp. Aici au ajuns personaje considerate indezirabile sau periculoase de către statul român. Dacă despre suferința evreilor s-a mai vorbit, despre cea a romilor discuțiile sunt discrete, deși cam toată lumea știe, la nivel popular, că Antonescu a avut, la un moment dat, ceva de împărțit cu aceștia.
Am stat de vorbă cu Petre Matei, un istoric care a scris numeroase articole pe tema romilor din România și care a lucrat la un proiect de istorie orală a romilor deportația în Transnistria. Tot el a făcut pentru Muzeul Holocaustului din Washington, un proiect despre politicile guvernului român cu privire la romi în perioada interbelică și în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial.
Videos by VICE
În 2014, a vorbit cu numeroși supraviețuitori romi pentru un proiect de istorie orală, ocazie cu care a aflat că statul român nu le plătește multora dintre ei pensia promisă prin lege pentru suferințele din timpul războiului.
VICE: Ce se întâmplă cu romii care au supraviețuit deportărilor din Transnistria?
Petre Matei: Din cei 25 de mii de romi deportați, jumătate au murit acolo. După 77 de ani, numărul lor s-a redus semnificativ, dar mulți nu au primit niciodată ajutorul pentru supraviețuitori prevăzut de lege. Singurul act normativ care vizează acordarea unui ajutor și pentru supraviețuitorii Holocaustului se referă, de fapt, la victimele persecuțiilor etnice dintre 1940-1945. Aici intră și românii care au plecat din Cadrilater, din Ardealul de Nord, și basarabenii, și bucovinenii ș.a.m.d..
Spre deosebire de alte state, care au o legislație mai rezonabilă pentru victimele Holocaustului, România nu are. În plus, mulți dintre romii supraviețuitori sunt mai puțin educați, mai slab organizați, deci le este foarte greu să-și obțină drepturile.
Acum câțiva ani, făceam interviuri de istorie orală pentru un proiect și ajutam supraviețuitorii romi să aplice la pensia dată de statul român și, în paralel, la cea dată de cel german. A fost mai ușor să-i ajutăm să primească drepturile din afară, care oricum erau mai consistente decât cele locale.
Ce s-a întâmplat în cel de-Al II-lea Război Mondial cu această etnie, de sunt supraviețuitorii îndreptățiți să primească bani?
În mai 1942, Ion Antonescu a dat ordin Ministerului de Interne să realizeze un recensământ al așa-zișilor „țigani-problemă”: toți romii nomazi și sedentari care aveau cazier sau erau infractori. Dar definiția era foarte flexibilă, vizați fiind și aceia care, citez din memorie, „nu aveau mijloace stabile de trai, care să le permită să fie cinstiţi”. Recensământul a fost realizat de Poliție, la oraș și de Jandarmerie, la țară. Au fost listate cam 41 de mii de persoane.
Multă lume crede că Antonescu i-a deportat doar pe romii infractori. Asta și pentru că mareșalul s-a apărat la proces afirmând că în orașe, în timpul camuflajelor, romii ar fi comis jafuri, iar el i-a dus în Transnistria, unde era lipsă de forță de muncă. Dar numai pe cei care erau criminali sau aveau cel puțin trei infracțiuni la activ. Asta este o minciună.
Legea țintea romii, indiferent că aveau sau nu cazier. În cazul nomazilor, care au fost deportați toți zece mii, ordinele nici măcar nu menționau cazierul. În cazul sedentarilor, a existat acea exprimare foarte vagă despre mijloacele de existență care, practic, lăsa autorităților locale libertatea de a deporta pe cine voiau.
Drept urmare, au fost deportați foarte mulți romi săraci, deși erau cinstiți, fără cazier, chiar familiile unor soldați romi care luptau pe front pentru România.
Cei care sunt în prezent supraviețuitori, atunci erau copii, nu?
Două treimi, poate trei sferturi dintre așa-zișii romi deportați ca infractori erau, în realitate, femei sau copii. Ei nu puteau comite hoţiile invocate de Antonescu. Majoritatea proveneau din mediul rural, unde nu existau jafuri, pentru că nu erau bombardamente aeriene. Din păcate, de-a lungul timpului, am învățat să invocăm o serie de argumente false pentru a externaliza vina, pentru a incrimina victimele, ca să ne creem o impresie mai bună despre noi.
Am auzit destul de des expresia „dacă mai trăia Antonescu un an sau doi…” în legătură cu romii, ceea ce îmi spune că la nivel public se știe că lucrurile acestea s-au întâmplat. Sunt ele percepute greșit?
În România, la nivelul opiniei publice, încă se cunoaște puțin despre Holocaust. Oamenii se gândesc, în primul rând, la cum i-au tratat germanii pe evrei. Își doresc să creadă că nemții sunt singurii vinovați. Avem serioase probleme în acceptarea implicării noastre. Ne-a fost mai ușor să vorbim despre situația evreilor deportați în 1944 din nordul Ardealului de către autoritățile maghiare și germane, decât despre evreii deportați de autoritățile române în Transnistria. În cazul romilor, situația este și mai complicată, pentru că vina este exclusiv a statului român.
„Se perpetuează ideea că romii și-au meritat-o. Nu prea li se recunoaște statutul de victimă.”
Problemele evreilor au început înainte de anii ’40, iar romii au fost deportați în 1942. De ce această discrepanță?
Cred că ține și de prioritizare. În epocă a existat un antisemitism puternic, care a venit din secolul al XIX-lea, a devenit foarte vizibil în anii ’30 și a explodat cu ocazia Holocaustului (deportări, masacre, pogromuri). În cazul evreilor s-a acționat mai repede, pentru că erau considerați o problemă stringentă.
Romii nu erau considerați atât de periculoși. Naționaliștii români erau pronunțat antisemiți, dar nu în aceeași măsură și țiganofobi. În anii ’20-’30, organizațiile rome nu au fost atacate de către antisemiți. Țiganofobia a devenit evidentă mai ales în toamna lui 1940, începutul lui 1941, dar e un fenomen relativ redus, care se suprapune cu guvernarea legionară. Până atunci, naționaliștii români au perceput diferit cele două grupuri etnice.
Poate și datorită situației sociale de atunci?
În prezent, se vorbește despre romi ca fiind un pericol demografic. În epocă, potrivit recensământului din 1930, aveai 71 la sută români, șapte, opt la sută maghiari, patru la sută germani, tot atâția evrei, apoi ruși, ucrainieni, bulgari etc. Acesta este un aspect cantitativ al problemei. Mai este și aspectul calitativ, al organizării populației, al faptului că unii investeau mai mult în educație decât alții, că proveneau dintr-un mediu care îi făcea mai competitivi, urban versus rural. În perioada respectivă, evreii au fost văzuți ca aceia care iau pâinea de la gură românilor, erau acuzați că sunt prea competitivi, că au prea mulți studenți, că lor le revin cele mai lucrative joburi. Nu s-a vorbit despre așa ceva în cazul romilor.
A existat o elită romă?
Romii au fost al doilea grup etnic din Ardeal care și-a exprimat adeziunea la Marea Unire, imediat după sași. În anii ’20, au apărut niște forme moderne de organizare, se făceau mitinguri, s-a publicat presă, ca Glasul Romilor. Și în cea românească începuse să se folosească termenul „rom”. După Primul Război Mondial au apărut Asociația Generală a Țiganilor din România și Uniunea Generală a Romilor din România. Cea din urmă a înființat, printre altele, grădinițe. Aveau planuri de a construi un Muzeu al Romilor. Sigur, se poate vorbi și despre lideri tradiționali, de bulibașe, dar în perioada interbelică numărul romilor nomazi a scăzut.
Își declarau foarte deschis românismul. Se considerau mai degrabă o categorie socială, aflată într-o poziție de inferioritate. Pentru că, după dezrobire (1856), nu s-a învestit în ei, n-au fost împroprietăriți. Vorbeau deschis despre datul copiiilor la școală, mersul la biserică, că trebuie să fie buni români. Autoritățile române au încurajat în anumită măsură această mișcare, pentru că era util să aibă parteneri de discuții din rândul comunității. Iar asta le-a dat acestor reprezentanți ai romilor o marjă de negociere mai mare, nu doar pentru ei, ci și pentru comunitate.
„Pe măsură ce mor oamenii, statul devine mai generos cu drepturile victimelor.”
Cam câți supraviețuitori ai deportărilor există în prezent?
Nu există o asociație pentru romi, ca în cazul evreilor. Proiectul în care am strâns acele interviuri a durat puțin, s-a desfășurat doar în 2014, dar am ajuns la trei sute de supraviețuitori. Cred că cel puțin jumătate au murit între timp. Acum doi ani am fost în comunitatea de la Ivești și trei sferturi din cei pe care îi găsisem acum ceva vreme muriseră. E de înțeles, speranța de viață e mică comparativ cu restul populației. În plus, vorbim, totuși, de fapte petrecute acum 77 de ani.
Care este valoarea acestor drepturi legale?
Pe măsură ce oamenii mor, statul devine mai generos. Până în 2015, pentru doi ani de deportare, primeai 215 lei lunar. Ulterior, s-a ajuns la cinci sute și în prezent, la opt sute. Dar, ținând cont că primii bani au venit abia după 2000, pentru un lucru imputabil autorităților române, s-au pus condiții greu de îndeplinit chiar și de către supraviețuitorii evrei. Avem și exemplul lui Norman Manea, care a aplicat pentru pensia de deportat și a fost refuzat.
În cazul romilor, li se cer tot felul de dovezi absurde. Chiar dacă supraviețuitorii dovedesc cu documente de arhivă că au fost deportați, le poate fi respins dosarul dacă nu fac dovada, tot cu documente, că au și revenit din Transnistria. La fel i s-a întâmplat și Mariei Costea. Ori, în 1944, când oamenii aceștia au fugit pentru că se rupea frontul, nimeni nu le-a încheiat documente.
Această problema a fost ridicată la nivel central, la Ministerul Muncii, pe vremea Liei-Olguța Vasilescu. Am încercat să agreăm o formulă similară celei de la casele de pensii germane. În 2019, normele de aplicare a Legii 189 sunt la fel ca în 2000. Ori, de atunci și până acum a apărut Institutul Elie Wiesel, există un raport oficial despre Holocaust al statului român, sunt informații noi, doar că ele nu sunt incluse în practica funcționarilor români.
Am înțeles că sunt probleme cu casele de pensii, care cer tot felul de acte și nu iau în considerare lucrurile care s-au întâmplat în anii ’40.
Unii funcționari chiar nu știu ce s-a întâmplat, că a existat un Holocaust, un genocid. Apoi, există o puternică țiganofobie. Mulți mi-au spus, off the record: „Domnule, nu vreau să dăm țiganilor, pentru că dacă dăm unuia, o să ne vină mulți pe cap”.
În plus, după Al II-lea Război Mondial, romii nu au putut să se organizeze legal. Liderii vechi nu mai prezentau încredere, fiind burghezi. De pildă, Gheorghe Niculescu, liderul Uniunii Generale a Romilor din România între ’34-’41, era angrosist de flori. După război, au fost promovați alți romi, dar speranța că vor obține recunoașterea din partea autorităților comuniste nu s-a concretizat. Ultimele lor organizații au fost interzise în 1949, iar până la Revoluție, nu au fost recunoscuți drept o minoritate sau naționalitate conlocuitoare.
De ce se întâmplă toate lucrurile acestea?
Am senzația că se așteaptă ca oamenii aceștia să moară. Mi-aduc aminte de Traian Grancea din Porumbacu, Sibiu, decorat în 2007 de președintele Băsescu. Omul s-a născut în 1905, a trăit până la 109 ani. A fost deportat cu trei fete și soția, care au murit acolo. S-a recăsătorit după război. Acest om nu și-a primit pensia de deportat până la moartea sa și, ca el, mai toți cei din Sibiu. Deși statul știa că omul a fost deportat, din moment ce l-a decorat, Casa de pensii nu i-a acordat pensia și a refuzat toate celelalte modalități de a demonstra deportarea în afara unor documente inaccesibile.
Editor: Ioana Moldoveanu
