Înainte locuiam într-un apartament împreună cu mai multe persoane. Aveam o baie veche și, într-o zi, robinetul a ruginit de tot și a căzut, lăsând în urma lui o gaură. Câteva săptămâni mai târziu, din gaura respectivă a crescut o plantă. Am admirat-o cu toții, am udat-o și i-am făcut poze pe care le-am postat online. Apoi, cineva a dat drumul la apă și planta a plecat cu tot cu ea.
În momentul acela, am simțit că plecarea brutală a plantei – care devenise, în ochii noștri, un simbol al apartamentului nostru – a reprezentat sfârșitul unei ere. Era timpul să mă mut de acolo.
Videos by VICE
Am hotărât că aveam deja o vârstă și nu mai era cazul să locuiesc cu colegi de apartament. Dar am mai împărțit chiria în trei alte apartamente în următorii cinci ani. Acum, îmi împart apartamentul din Berlin cu un singur coleg – eu am 33 de ani, el 47. Ne înțelegem bine, dar nu ne împărtășim viețile. E mai bine decât să stai singur, dar, în carantină, un coleg de apartament nu reprezintă un substitut pentru viața socială. E nevoie de un grup de trei sau mai multe persoane ca să îți inspire idei noi.
Pe parcursul pandemiei, m-a lovit nostalgia și am început să mă gândesc cu drag la anii în care locuiam cu niște studenți dezgustători. Cel mai mișto era duminica, atunci când stăteam cu cei patru colegi de apartament pe canapeaua neagră de piele, ne uitam la filme de acțiune din anii ’80 și ne îndopam cu aripioare de pui. Eram mahmuri și urmăream cu greu firul narativ al filmului, dar aripioarele și prezența celorlalți ne ungeau la suflet. Noaptea ne simțeam mereu vinovați că n-am făcut nimic pentru facultate.
Când m-am mutat prima oară în Berlin, în 2009, am găsit un apartament împreună cu trei prieteni. Timp de cinci ani, n-am suportat nici apartamentul, nici colegii. Dar erau și zile atât de bune pe care n-o să le uit niciodată. Făceam totul împreună: beam cafeaua dimineața și câteva beri seara, găteam cina și citeam știrile în liniște.
Bineînțeles, viața era ușoară pe atunci. Mă puteam uita la seriale cât era ziua de lungă. Dar chiar și în perioadele mai ocupate, tot îmi plăcea să am colegi de apartament. Mereu aveam oameni în jur când aveam nevoie – eram ca o familie, dar fără responsabilități. Ne anunțam dacă plecam o vreme de acasă sau dădeam un sms dacă observam că unul dintre noi nu se întorsese până duminică seara. Legătura pe care am dezvoltat-o cu colegii de apartament a scos din mine o versiune mai bună decât oricare dintre relațiile anterioare.
În weekenduri, aveam bucătăria plină cu oameni care se drogau, dansau și stingeau țigările pe masa lipicioasă pe care o aveam moștenire de la bunici. Odată, una dintre colegele mele de apartament s-a îndrăgostit de un prieten de-ai mei și l-a invitat să se mute la noi în cămară. De atunci, am fost cinci. Nu plătea chiria, nu muncea și nu învăța, dar făcea sex zgomotos cu colega noastră în mod regulat. Amândoi făceau haos prin casă, dar culmea că nu ne deranja iubirea lor, deși uneori se certau și spărgeau pahare și farfurii.
Acum că Berlinul e în carantină, abia mai ies la o plimbare cu câte un prieten. Bem o sticlă de vin, apoi încă una, apoi o bere. Apoi mă duc acasă, comand sushi și adorm pe Netflix, cu gândul la oamenii norocoși care au colegi de apartament și bucătării mizerabile. Din noiembrie, singura mea companie când mănânc e ecranul calculatorului.
Nu zic, colegii de apartament pot fi îngrozitori. Odată, n-am vorbit cu un coleg trei luni de zile, nici nu mai știu de la ce ne-am certat. Dar îmi amintesc că era palpitant să urlăm unii la alții și după aia să bem o bere ca să ne împăcăm. Acum nici nu mai știu când a fost ultima oară când m-am certat cu cineva.
Sincer să fiu, îmi place că am chiuveta curată și nu mai trebuie să mă cert cu nimeni să spele vasele. Dar îmi e și dor să trăiesc într-un mediu în care să pot sta de vorbă cu mai mult de o persoană fără să trebuiască să ies din casă. Simt că oamenii care au colegi de apartament au fost norocoși în timpul pandemiei.
Când am plecat din apartamentul respectiv, am dat o petrecere mare. Proprietarul zisese că urma să îl renoveze în totalitate, așa că invitații noștri au avut voie să distrugă orice aveau chef. Le-am dat și markere ca să scrie orice pe pereți și le-am zis că pot smulge tapetul. Ne-am simțit minunat în momentele acelea – a fost tare să distrugem ceva vechi ca să creăm ceva nou. Acum recunosc că îmi e dor și îmi doresc să nu fi lăsat în urmă stilul acela de viață.
Articolul a apărut inițial în VICE Germania.
