Într-una din diminețile lunii iunie a anului 1984, capitalismul avea să intre brutal şi decisiv în sufletul meu şi al colegilor mei de la şcoala generală nr. 20 din Bucureşti, când, pe durata „recreației mari” de la ora 10, mărunţii bişniţari locali ne-au făcut cunoştinţă cu celebrele abțibilduri Panini cu fotbaliști. În mod normal, ne vindeau gumă de mestecat „cu surprize”, niscai bomboane de ciocolată și alte fleacuri, dar de data asta dăduseră lovitura. Echipa de fotbal a României se calificase, în premieră, la Euro 84 și – tot în premieră – noi, copiii Epocii de Aur, aveam șansa să cumpărăm stickere cu fotbaliști români.
Pentru cei care au copilărit în comunism, Balaci – și nu Hagi – a fost egalul lui Maradona
Un abțibild normal costa 5 lei – o mică avere. Ei bine, abțibildul cu Balaci era 10 lei, la fel de scump pe piața neagră din curtea Școlii nr. 20 ca Platini, Rummenigge ori, mai târziu, Socrates și Maradona. Și nimeni nu comenta. Acolo, în curtea școlii, Balaci era egalul lui Maradona dinainte ca Hagi să fie cunoscut sub porecla – ușor idioată – de „Maradona din Carpați”. Iar Balaci era oricum peste Maradona, asta o știau până şi copiii.
Videos by VICE
Recent, Ilie Balaci, unul dintre cei mai mari jucători de fotbal din istoria României a murit, la 62 de ani, în urma unui infarct. Cu doar câteva ore înainte, petrecea alături de prieteni într-un club de noapte din Craiova, orașul său de suflet și locul din care fotbalul românesc și-a început scurtul, dar impetuosul său urcuș spre performanța europeană și mondială.
Povestea morții sale abrupte și ușor premature a fost deja confiscată de lungi și inutile dezbateri, explicații, proceduri și anchete. Moartea sa a fost – puțin spre deloc – analizată într-un alt context: cel al vieții. Să nu uităm că Balaci a murit la puțin timp după o petrecere care a ținut, așa cum aflăm din toate poveștile care merită citite, „până în zori de zi”.
Ilie Balaci a fost liderul de necontestat al unei generații de fotbaliști care au jucat dintr-o plăcere imposibil de egalat în prezent, într-o epocă în care driblingul încă era mai important decât pasa. Sportivi care s-au consumat teribil în teren, dar și în afara lui. Și care, acum, ușor prematur, încep să moară.
Mai întâi, a fost Zoltan Crișan, extrema dreaptă a Universității de Aur craiovene. S-a prăpădit la 48 de ani, în mizerie, „după o lungă și grea suferință”, cum titrează, laconic, presa vremii. Sau TBC și insuficiență respiratorie, cum titrează, laconic, buletinul medical.
În primăvara asta, Nicolae Tilihoi, unul din cei mai mari fundași ai Craiovei și ai României, murea de cancer, la 61 de ani. Și în cazul său a fost vorba de o „lungă și grea suferință”.
Dacă Tilihoi a fost unul dintre cei mai buni apărători, Costică Ștefănescu a fost atât de uriaş încât, în lipsă de comparaţii, a fost numit „ministrul Apărării” Craiovei „Maxima” și al Naționalei. Ștefănescu suferea și el de o o boală incurabilă. A decis însă să-și pună capăt singur zilelor: s-a aruncat de la unul din etajele Spitalului Militar unde era internat. Pur și simplu, nu a mai rezistat. Avea 62 de ani.
De ce e atât de importantă Craiova Maxima a lui Balaci pentru istoria fotbalului românesc
„Craiova Maxima” a anilor ’80, cu Balaci, conducător de joc, este, îndrăznesc să spun fără teama de a greși, cea mai strălucitoare echipă de fotbal din istoria României. Nu neapărat echipa cu cel mai încărcat palmares sportiv și nici măcar cea care a atins cele mai înalte culmi ale performanței. Dar cea mai strălucitoare, da.
A fost perioada în care fotbaliștii români au început să iasă în lume și să dărâme ordini mondiale, temple și mituri: am avut, mai întâi, calificarea Craiovei în 1983 în semifinalele Cupei UEFA. Cu inerția înaltei performanțe odată înfrânte, au urmat calificarea naționalei de fotbal la Campionatele Europene din 1984, a echipei Dinamo, în același an, în semifinalele Cupei Campionilor și celebra câștigare a Cupei Campionilor de către Steaua, în 1986. Sigur, în toată această perioadă am decis să fiu infidel: am ținut, pe rând și în funcție de performanțe, cu Craiova, Dinamo, Steaua. Dar Craiova, la fel ca prima iubire, nu se uită niciodată. Și, la fel ca la prima iubire, am plâns de ciudă după ce Craiova a ratat, contra Benficăi, în ’84, calificarea în finala cupei UEFA. Chestie care nu s-a mai repetat apoi, nici cu Dinamo, nici cu Steaua.
Vremurile în care încă mai trăiai emoția unui meci de fotbal lipit de aparatul radio
Toate aceste performanţe rămân strâns legate de dualitatea anilor ’80, în care mirajul Occidentului duduia din toate încheieturile, dincolo de Cortina de Fier, concomitent cu penuria de alimente, lumină și gaz (ca să numim doar câteva) de la noi. A fost perioada în care, ajutat cumva de expansiunea televiziunii în culori, fotbalul a explodat pe plan mondial în super-nova pe care o vedem astăzi. Şi, cu toate acestea, atunci, în vara lui ’84, cei mai mulți care admirau în premieră stickerul cu Balaci erau mirați: „Uau, uite ce păr blond are!”.
E un paradox aici: să descoperi, în premieră, că Balaci chiar avea părul blond de pe un abţibild tipărit în Italia şi ajuns în România prin intermediul bişniţei, pentru că naţionala de fotbal se număra, în premieră, printre cele opt echipe calificate la turneul final european. Atât de mare era întunericul în care sălăşuiam. Şi atât de mare e meritul lui Balaci şi ai săi: indirect, generaţia lui a făcut nişte copii fericiţi – să ai un abţibild în culori cu Balaci era mare lucru pe atunci. Nu degeaba costa 10 lei.
Astfel, prima generație de aur a fotbalului românesc s-a născut mai degrabă sub urechile decât sub ochii noștri. Pot spune acum, cu mândrie, că și eu fac parte dintr-un soi de generație de aur a suporterilor, a celor care au trăit primele mari victorii ale lui Balaci & co. mai degrabă din fața radioului decât a televizorului. Pe atunci, ascultatul la radio al vocii comentatorului Domozină la un meci al Craiovei era o formă supremă de high-tech entertainment comunist.
Acea generație a avut un talent brut, în alb-negru, într-o epocă în care Televizunea Română era „parțial color”, iar Țopescu ori Domozină încă mai presărau în comentarii expresii de genul „pentru cei care au deschis ecranele mai târziu, echipa Craiovei atacă de la stânga la dreapta ecranului, în chiloți albi și tricouri de culoare închisă”. Da, asta o țin minte precis: jucătorii aveau „chiloți” nu „pantaloni sport, scurți”. Așa se spunea la radio și TV, aşa erau vremurile atunci.
Fotbal și șpriț, ingredientele unei generații care nu se va mai repeta în veci
Și pe cât de strălucitoare a fost, pe atât de repede pare să se stingă acum această generație. Crișan, Tilihoi, Ștefănescu, acum Balaci. E de parcă această generație a avut de toate și nimic, în același timp: talent, dublat de dezordine, elan și dăruire, eclipsate de demonii nevăzuți și flegmatici ai nepăsării atât de specifice celor iubitori de viață aprigă.
Dacă generaţia lui Hagi a fost de aur, generaţia lui Balaci a fost ca o rază de lumină care a străpuns întunericul comunist: oameni buni în dribling și deposedări și la fel de talentați în driblat mese. Oameni cărora le-a plăcut și șprițul. Și nu este nicio rușine în toată treaba asta. Într-un fel, comunismul i-a ferit de marile vicii: jucătorii acelei epoci n-au cunoscut drogurile (cvasi-inexistente în România acelor ani), iar penuria de whisky sau tărie cu ştaif a putut fi compensată cu sticle de vin, de care aveai parte din belșug. Petrecerile erau simple și explozive, pe bază de vin vărsat la damigeană, apă minerală strecurată din comerțul socialist și gheață pusă la frigider.
Nu avem poze ori imagini cu chermezele de atunci, dar ne putem imagina urmărind această filmare de acum cinci ani, în care fostele mari glorii ale Universității petreceau de Sfântul Nicolae. Mesele sunt încărcate cu sticle de vin alb, carafe de vin roșu și sticle de apă minerală – ingrediente mai mult decât suficiente pentru o petrecere reușită. Ei sunt generația pierdută, a celor pentru care strecuratul unei sticle de vin în cantonament sudează prietenii pe viață și dă naștere la povești pe care cei de acum nu mai au cum să le audă, din cauza muzicii date prea tare din cluburile de noapte. Şprițul din cantonament era doza lor săptămânală de Fratelli.
Și să nu-l uităm pe Nicolae Dobrin, „Gâscanul” generației ’70, alt „probabil cel mai mare jucător de fotbal al nostru”, care, cu 11 ani în urmă, murea la 60 de ani, răpus de un păcătos cancer la plămâni. Puțină lume știe, dar marele viciu al lui Dobrin nu a fost neapărat băutura, ci țigările. De aici i s-a și tras. Omul era pe patul de spital, dar tot găsea timp să mai dea o fugă în toaletă, să sudeze niște țigări. Sigur, Dobrin a fost un geniu al mingii și, deopotrivă, al sticlei de vin: îi plăcea, și lui, șprițul.
Testamentul lui Balaci
Cu o zi înainte de a muri, Balaci i-a spus lui Alexandru Mitriţă, tânărul atacant al Universității Craiova, următoarele vorbe: „Piticule, tu mai trebuie acum doar să înveți să te distrezi pe teren”. O povață demnă de ținut minte care devine un soi de testament al lui Balaci pentru jucătorii de azi: nu poți juca bine, dacă nu te și „distrezi” pe teren.
Cel mai mare dar pe care Balaci l-a adus fotbalului românesc a fost mentalitatea sa de câștigător, dublată de un foarte subtil jemanfișism. Înaintea meciului cu Italia (campioană mondială en-titre), din preliminariile Campionatului European din ’84, Balaci îndrăznea să creadă și să spună „nu mă interesează cine e Gentile. Eu sunt Ilie Balaci de la Craiova”. Cu asemenea mentalitate, echipa României a intrat pe teren și a măturat pe jos cu Italia.
O scenă similară, povestită de Cârţu, ni-l prezintă pe Balaci, în vestiarul Universităţii, în pauza meciului cu Fiorentina spunând simplu:
„Băi, îi putem bate pe ăştia!”
La pauză, Fiorentina conducea cu 1-0 şi era calificată. La final, Craiova conducea cu 3-1 şi era calificată.
Stăteam și-l priveam pe Balaci, în meciul cu Italia – imagini difuze, din care mai țin minte doar exclamațiile tatălui sau fratelui mai mare care strigau aproape de fiecare dată: „Dom’le, ce pasă a dat!”, chit că era doar o simplă pasă laterală cu piciorul.
Apoi a venit golul lui Boloni, din pasa lui Balaci. Ilie a „fentat” cu mâna şi a făcut un semn spre careu, dând de înțeles că va centra. Apoi, în timp ce privea drept în față, a pasat ștrengărește, rapid spre Boloni. Restul e istorie.
Cu o astfel de mentalitate, Balaci şi ai săi au spart gheața să deschidă drumul marilor perfomanțe care au urmat. „Nu mă interesează” sau „Băi, putem să-i batem pe ăștia”, alături de „Distrează-te pe teren” sunt, poate, cele mai frumoase lucruri pe care ni le-a lăsat Balaci.
La final, rămânem cu veșnica întrebare cu răspuns deschis: care este cel mai bun fotbalist al României? E o întrebare dificilă, dar nu atât de cumplită pe cât următoarea: care a fost cel mai bun fotbalist al României? Sau care e cel mai bun din toată istoria Naționalei? E genul de întrebare răstită pe care o adresează legitim mușteriii oricărei cârciumi cu plasmă pe care rulează vreo sărăcie de meci de fotbal contemporan. Unii ar spune Dobrin, demn purtător al tricoul 10 și au dreptate. Alții îl văd pe Hagi, ultimul mare jucător român demn de numărul 10. Și au și ei dreptate. Alții îl văd pe Ilie Balaci. Și au și ei dreptate. El a purtat, totuși, pe spate numărul 8. Dar 8, prin natura lui, e parcă mai aproape de infinit.
