Nu știu dacă mai ții minte, dar acum aproximativ o lună, pe vremea când orice mențiune a cuvântului „Caracal” nu-ți ridica instantaneu tensiunea, un patron de cramă a declarat la eterna emisiune Viața Satului, mai în glumă, mai în serios, că el primește doar virgine „cu certificat” să-i calce strugurii în teasc când face vin. Au fost câteva zile în care internetul s-a ultragiat colectiv, ba de insalubritate, ba de sexism la declarațiile lui Gheorghe Albu, până patronul a reușit să o dea întoarsă, că era doar o glumă.
Se pare doar că domnul Albu, chiar când nu glumește, marșează destul de mult pe tradiția milenară de la daci la araci a viticulturii, când își promovează crama. Ca snobul de vin, eu sunt cel puțin sceptic când aud de tradiție ca element de bază în vânzarea vinului. Prefer să aud de premii internaționale, de recomandări de la experți sau de terroir (adică cât de mișto e solul din care provin strugurii), decât să mi se povestească despre cum făceau strămoșii vin. Mai ales când, în paragraful de o sută de cuvinte destinat promovării cramei din Ghidul Verde Gault-Millau, atât crama, cât și patronul se folosesc din greu de ideea de tradiție.
Videos by VICE
Tradiția e păstrată la crama Viișoara prin culesul manual al strugurilor sau prin folosirea exclusivă a strugurilor proprii (un fel de echivalent mioritic al „single vineyard” sau „single estate”). Mai ciudat e că ți se spune cu mândrie că rose-ul de la Viișoara e făcut doar din struguri roșii (la fel ca la orice altă cramă normală din lume) și nu prin amestec de vin alb cu roșu (cum ar proceda șeful de sală de la un restaurant dubios). Ușor sceptic din start, am hotărât să testez mai multe dintre vinurile de la crama Viișoara, ca să văd dacă picioarele de virgine dau ceva parfum nobil sau nu.
Mai mult, am decis să încerc și „vinul prestige” cu care se laudă crama și să-l testez în paralel cu un competitor, un vin similar la aceeași categorie de preț, de la o cramă care pariază mai mult pe inovație.
Magazinul din București unde rulează pe ecran „virginele” cu coronițe de flori
Crama se află în sudul Dobrogei (Colinele Dobrogei), într-o zonă cu un terroir bun, dar cu unele dintre cele mai proaste drumuri din România. Din fericire pentru amatorii de vin și tălpi neprihănite, dar și pentru suspensia mașinii mele, crama Viișoara are însă un punct de desfacere pe Ștefan cel Mare. Magazinul arată aproape stereotipic a cramă, cu mult lemn peste tot, doage false de butoi, un bar pe care sunt expuse toate sortimentele din gamă și pe perete, la loc de cinste, o plasmă pe care rulează în loop un filmuleț cu tinerele virgine în port tradițional, cu coronițe de flori pe cap.
Mai puțin tradițională însă e selecția foarte mare de vinuri la cutie (bag-in-box) de trei sau cinci litri, majoritatea cupaje dubioase, numai bune de un grătar de vară. Deși vinul se păstrează mult mai bine la cutie decât la sticlă, după deschidere, e cu siguranță foarte netradițional și majoritatea producătorilor pun vinuri mai proaste la cutie decât ce îmbuteliază.
Vinurile roșii n-au fost grozave, dar merg de un pahar, la bar
Pentru marele test am ales vinuri din gamele HoReCa (de restaurant și bar) – Conu Albu și Retail (găsit în magazine) – Via Maria. Am testat două vinuri roșii și două albe, plus un rose și, ca să nu mă îmbăt prea rău, am ales sticluțe mici, de un pahar bucata. Ok, de aici intru în modul de snob de vinuri, dar o să încerc să explic cum trebuie să fie vinul ăla, nu doar cum e și să găsesc comparații ok, ca să nu mă înjuri prea mult.
Testul Inițial nu a fost unul de succes. Am început cu vinurile roșii, pentru că sunt de părere că e mai greu să faci un vin roșu foarte prost decât un alb sau un rose. Primele testate au fost astfel Merlot-ul Via Maria 2016 și Cabernet Sauvignon-ul Conu’ Albu tot din 2016.
Merlot-ul e un vin pe care cred că-l știm cu toții, vinul clasic de dus la petrecere că nu strâmbă nimeni din nas la el. Merlot-ul Via Maria în schimb nu a fost grozav, cu un corp mediu spre ușor, fără prea mult caracter, taninos și mai mult acru decât acid, cu vagi nuanțe de cireșe, e un fel de vin basic la care ai mustăci, dacă l-ai primi în bar. Dar hei, merge la beție.
2,5/5 – ia notă de trecere.
Cabernet Sauvignon-ul e cel mai popular vin din lume, un fel de Coca-Cola a vinurilor roșii. Arome puternice, tanini puternici (trebuie decantat), note de cireșe negre, coacăze, mină de creion. Cabernet-ul Conu’ Alecu? Pe acolo, se poate bea chit că nu e o revelație viticolă. Note de migdale și merișor, alcoolul se simte foarte puternic, deși vinul are doar 13% (vinurile roșii serioase pot sări de 15%). Un pic taninos, un post-gust ușor neplăcut. Merge pentru un vin de bar, e cam undeva pe mediana vinurilor roșii din România.
3/5 – ia și bea că se poate mai rău.
Vinul alb e de luat acasă
Roșiile nu au impresionat, dar știi și tu că românul tradițional nu bea roșu, ci alb, la șpriț. Așa că am trecut la albe din 2017: Feteasca Regală Via Maria și Sauvignon Blanc-ul Conu’ Alecu, tot 2017.
Feteasca Regală e unul dintre soiurile autohtone cele mai căutate. Un strugure aromat, cu note minerale, a fost descoperită în perioada interbelică ca un hibrid natural de Fetească Albă și a fost dusă pe culmile gloriei în perioada comunistă. Scotea vinuri decente, dar, mai important pentru regim, avea producție ridicată la hectar să dea bine la cincinal.
Feteasca Regală Via Maria nu e un vin rău, de fapt îți pot spune de acum că e cel mai bun dintre vinurile testate. Un vin sec, dar aromat, cu note de citrice, mușețel și caise, surprinzător de bun pe bolta palatină, cu un post gust mineral.
3,5/5 – aș duce o sticlă din vinul ăsta la ziua unui prieten fără să-mi fie frică că mă fac de căcat.
Sauvignon Blanc-ul e un strugure cultivat în toată lumea, dar cu tradiție la noi și la moldoveni. E un strugure din care ies vinuri seci și demiseci, cu un profil de arome caracteristic, de grapefruit, pepene, iarbă verde și coacăze albe. Cam pe acolo e și Conu’ Alecu, poate cam dulce pentru un vin sec, cu note de citrice, gumă Turbo, iarbă cosită, per total ok.
3/5 – ți-ar fi un pic milă să faci șpriț cu el.
Albele au fost mai bune ca vinurile roșii de la Viișoara, poate ceva normal având în vedere terroir-ul nisipos, arid, de Sudul Dobrogei. Interesant e că un al treilea alb, Pinot Gris-ul Conu’ Albu 2016, pe care nu l-am testat, a fost chiar inclus în ghidul Gault Millau de anul ăsta, la secțiunea POP (un fel de mențiuni / premii de consolare).
Rose-ul m-a lăsat fără gust
Mie îmi plac vinurile rose și mă supără că sunt adesea tratate ca un fel de vinuri de rangul al doilea. Din nefericire, Rose-ul Conu’ Albu 2017 făcut din struguri Cabernet Sauvignon, de-abia dacă merită să fie menționat. Un rose aproape fără gust, foarte, foarte sec și nearomat.
2/5 – poate că nu strica totuși să facă enologul „carcalete” cu oleacă de vin alb.
Per total, vinurile normale de la Viișoara nu au impresionat. Sunt ok de băut, dar și perfect obișnuite. Albele sunt mai bune ca roșiile, care sunt mai bune ca acel rose atroce. Aș fi fost curios să încerc un vin de desert de la Viișoara, dar se pare că picioarele de virgine au cel mult picior de atlet și nu botrytis.
Cel mai scump vin după rețeta tradițională
Talentul tradițional al cramei Viișoara se măsoară la vinurile cu care se laudă. Așa că permite-mi să-ți prezint Cuvee Ioan. Un cupaj (adică amestec) de Merlot cu Cabernet Sauvignon, baricat (adică pus la butoi fancy de lemn) 18 luni, Cuvee Ioan e vinul de prestigiu cu care se dă mare Viișoara, multiplu medaliat și perfect pentru a fi savurat cu vânat fezandat, miel bine piperat sau cu portofel golit. O sticlă de Cuvee Ioan costă fabuloasa sumă de 120 de lei la magazin. Cuvee Ioan e ce a putut să producă mai bine tradiția Viișoara din strugurii sud-dobrogeni. Dar are concurență serioasă.
Pentru că la banii ăștia, de exemplu, poți să cumperi o sticlă de Smerenie, de la crama Oprișor, considerat cel mai bun vin din România de ghidul Gault-Millau, și-ți mai rămân bani și de o șaorma mică. Sau o sticlă de Petit Verdot de la Crama Bauer, unul din cele mai bune vinuri din România, după gustul meu. Am ales în schimb să-l testez pe Cuvee Ioan în oglindă cu un alt cupaj care costă 120 de lei.
Cuvee Grandiflora, vine din îndepărtatul tărâm al Drăgășaniului, de la crama Avincis. Crama Avincis nu marșează pe tradiție, ba dimpotrivă. Deși proprietatea are în centru un conac neobrâncovenesc, crama Avincis se bazează masiv pe tehnologie, având toate mașinăriile, basculele și baloanele cu azot la care poate visa un vinificator. Crama, la rândul său, arată ca un OZN care a oprit o seară la Drăgășani, ca sa cumpere un kil de praz de la olteni.
Un vin baricat pe termen lung, premiat cu aur, ar trebui să fie concurentul perfect pentru tradiționalul Cuvee Ioan. Ca să nu zici că sunt sexomarxist și am eu ceva cu vinificația tradițională, am testat cele două vinuri cu alți trei amatori de vinuri scumpe.
Cuvee Ioan e un vin foarte bun. Cu un miros de stejar și tutun, cu note puternice de ciocolată și fructe roșii (cireșe, afine, coacăze), Cuvee Ioan e un vin complex, cu tanini puternici, dar nu aspri. Te face să-ți dai jos pălăria în fața vinificației tradiționale a conului Albu, dar mai ales a enologului Nicolae Itu. Per total, un vin fantastic.
4/5 – jos pălăria, coane, o să-mi falsific un certificat de virginitate ca să calc și eu la vinul ăsta.
Cuvee Grandiflora te pocnește ca o cărămidă. Un vin fantastic de când îl miroși, joacă șah tridimensional cu bolta ta palatină. Trebuie decantat ca să te bucuri de el cel mai bine, dar experiența e una mult mai complexă. Note serioase de stejar și ciocolată te asaltează de la prima adulmecare și apoi poți simți taninii și fructele roșii – cireșe amare, afine, prune coapte. Alcoolul e foarte pregnant la început, la fel ca mirosul de stejar, dar se încorporează extrem de bine per total.
4,5/5 – vreau să întemeiez o familie tradițională cu acest vin.
La consultarea populară, părerile au fost împărțite. Eu și cu celălalt mascul am ales de departe Grandiflora de la Avincis, dar cele două doamne care au testat vinurile au preferat Cuvee Ioan. Grandiflora a fost declarat „un vin prea intens”, care încearcă prea tare să te dea pe spate.
Iată că, dincolo de snobismele personale, există un loc pentru vinificația tradițională neaoșă care nu încearcă, dar reușește. Per total, vinurile de la Viișoara sunt banale, dar Premium-ul e bun de rupe (nu la fel de bun precum concurența tehnologizată). Mai grav e că tehnica lor de promovare e mai sexistă decât un duet Cheloo cu Dani Mocanu.
Editor: Iulia Roșu
