Înainte îmi imaginam grupuri de scenariști în costume negre care stăteau în jurul unei mese și se gândeau cum să găsească moduri noi de a le stoarce oamenilor lacrimi – niște nenorociți josnici care n-au reușit să devină personaje malefice pe ecran și își manifestă răutatea din spatele lui. Până și azi mi-e greu să renunț la ideea că tre’ să fii un psihopat ca să scrii ceva cu scopul de a-mi face inima bucăți.
Gândește-te la transformarea lui Lampwick, din Pinnochio, în măgar, când urlă și plânge după mama lui. Eu unul am rămas cu teamă de măgari și de bătrânei joviali pe viață. Sau povestea despre prepelițele care sunt împușcate în Bambi. Chestia aia m-a făcut să renunț la carne. Încă mi se pare că Disney e o companie malefică din cauză că manipulează emoțional copiii.
Videos by VICE
În ziua de azi, ca adult, am păstrat aceleași reacții emoționale. Nu mă distruge scena în care Leo DiCaprio moare înghețat în Titanic, ci montajul despre tinerețea lui Carl și a lui Ellie din Up.
Mi-a fost greu să recunosc asta. Filmele astea, mai ales cele animate, mă fac să smiorcăi ca un prost.
Citește și: Logan este cel mai dur și profund film cu super-eroi pe care o să-l vezi anul ăsta
M-am întrebat de ce unele filme au un efect atât de puternic asupra glandelor mele lacrimale. Cum de ne afectează atât de mult clișeele din filme?
Am analizat aceste metode prin selectarea câtorva tropi și, cu ajutorul unui scenarist și cel al unui om de știință expert în plâns, am încercat să înțeleg trucurile folosite pentru a face publicul să-și pișe ochii.
Amărâtul care învinge (plânsul de fericire)
Pentru început, ăsta e unul dintre puținii tropi la care e acceptabil și pentru un îmblânzitor de lei să verse o lacrimă. Cui nu i-a curs o lacrimă când amărâtul ăla de Rudy a obținut victoria? Categoria asta de plâns e, cumva, unul de fericire. Neurochirurgul Paul J. Zak mi-a zis:
„Suntem creaturi sociale, așa că suntem foarte interesați de conflictul uman, pentru că învățăm din el. Așadar, dacă spui povestea cum trebuie, o să fim atenți”, a zis el. „Apoi, mai descoperi că oamenii încep să rezoneze la emoțiile personajelor dintr-o poveste. Când echipa mai dezavantajată câștigă campionatul, simți aceeași ușurare pozitivă ca personajele pe care le-ai urmărit, pentru că ai început să le imiți emoțiile subconștient și ai văzut cum eforturile le-au fost răsplătite.”
Am simțit chestia asta în filme ca Remember the Titans. Sub tot limbajul ăla agresiv, filmul a arătat o echipă divizată pe plan rasial care a reușit să se unească și să câștige. Am fost așa de impresionat pe vremea aia, încât am vrut să-mi fac rapid un prieten alb. Când am vorbit cu scenaristul, Greg Howard, mi-a zis că metoda lui de a evoca aceste emoții a fost realitatea, adevărul.
„Cred că trebuie să încerci mereu să redai adevărul scenei și să te asiguri că plânge publicul, nu personajele de pe ecran”, a zis Howard. „Am avut sute de ore de interviuri pentru Remember the Titans. Geniul meu a constat în a asculta și a ști să introduc în scenariu tot ce m-a făcut să plâng în timpul unui interviu.”
Citește și: 10 filme pe care trebuie să le vezi în 2017
Lecțiile animate (plânsul în hohote)
Scenariștii ăștia sunt cei mai mari manipulatori, cei care le frâng inimile copiilor și adulților laolaltă. La filmele astea nu se varsă o lacrimă, ci se plânge în hohote. Credeai că e un film pentru copii? Țeapă!
După cum am mai menționat, filmele astea mă fac praf de fiecare dată și, conform spuselor prietenului meu cercetător, e probabil din cauză că am o afinitate pentru cei neajutorați.
„Copiii sunt atașați în mod parazitic de părinți și am creat alte versiuni mai mici ale lor, cum sunt câinii sau animalele de companie. Am dovedit deja că copiii și câinii sunt cei mai buni stimuli pentru producerea de oxitocină (supranumit hormonul îmbrățișărilor)”, a zis Zak. „Filmele cu copii și animale provoacă lacrimi fix din acest motiv.”
Și, conform lui Paul, ca ființe umane, majoritatea dintre noi simțim nevoia de a-i proteja pe cei inocenți și neajutorați cu cât înaintăm în vârstă. Nu știu despre tine, dar eu unul o să mă țin departe de filmele Disney de acum înainte.
Citește și: Filmul ăsta îți arată cum tinerii se transformă în fanatici creștini-ortodocși din frustrare
Regăsirile și adiourile romantice (plânsul de fericire, plânsul trist sau în hohote)
Lacrimile mele sunt afectate cel mai puțin de această categorie. Probabil asta spune ceva despre atitudinea mea față de afecțiune sau de dragostea tip Hollywood. Multe dintre lucrurile care ne afectează sunt rezultatul direct al lucrurilor cu care ne identificăm. Știi scena aia în care Demi Moore își sărută iubitul-fantomă, cu efectele alea speciale de vis? Nu pot rezona cu ea. The Notebook, darul lui Dumnezeu pentru toți fanii filmelor romantice pe care îi cunosc? Nu m-am identificat deloc cu personajele. Dar, dintre toate stereotipurile de filme, filmul romantic are drept obiectiv să facă privitorul să plângă.
„Slumdog Millionaire. Filmul ăla nenorocit m-a făcut praf. E profund emoționant”, mi-a recunoscut scenaristul Gred Howard. „De asta a scos cinci sute de milioane de dolari. A știut să atingă umanitatea din oameni. Pe mine unul m-a spart.”
Pentru mulți, filmele romantice sunt eficiente pentru că sunt familiari cu sentimentul de dragoste și durere. Mulți am trecut prin asta și, dacă n-am trecut, ne dorim să trecem. Nu e nevoie să stau de vorbă cu un om de știință ca să înțeleg cum funcționează.
Citește și: Cele mai proaste filme horror din istoria cinematografiei
Bolnav și special (plânsul de milă)
Cu toții am văzut astfel de filme. Filme care se adresează părții din creier care se identifică cu boala. Uită-te cum e batjocorit shizofrenicul John Nash pentru felul în care merge, în A Beautiful Mind. Sau mai e genul ăla de film exploatator care amestecă dragostea cu bolile terminale, cum e Love Story.
Trucul scenariștilor, în acest caz, e înțelegerea că majoritatea oamenilor au o empatie pentru cei neajutorați.
„Ce vrea evoluția să facem? Să supraviețuim și să ne reproducem. Ca să facem aceste lucruri, trebuie să trăim în grupuri”, a zis Zak. „Deci trebuie să știi mereu care sunt cei mai slabi membri ai grupului, precum copii, câinii și persoanele bolnave.”
Citește și: Am vorbit cu regizorul român premiat la Berlin pentru un film despre incest și iubire
De ce spun unii că nu plâng niciodată la filme
„Nu te cred”, e primul impuls care îți vine în minte când auzi că cineva se laudă că n-a plâns în viața lui la un film. E ca și cum ai spune că n-ai sângerat niciodată sau că nu râzi dacă te gâdil. Termină cu vrăjeala! Dar se pare că așa ceva e posibil și reprezintă o problemă biologică, conform lui Zak.
„Oamenii care spun asta sunt, de obicei, bărbați tineri. Unul dintre cele mai eficiente metode de a încetini eliberarea de oxitocină e furnizarea de testosteron și cel mai mult testosteron se produce între 15 și 25 de ani, așa că, dacă faci parte din acest grup de vârstă, deja previi destul de bine instinctul de protecție cauzat de oxitocină.”
Pe măsură ce îmbătrânim, efectele testosteronului scad, așa că, dacă nu ești sociopat sau psihopat, e chiar anormal să nu începi să plângi la filme pe măsură ce îmbătrânești.
După toate conversațiile astea, am înțeles că n-o să mă opresc din plâns la filme prea curând din cauza structurii mele mentale și biologice. Trebuie să accept chestia asta.
La final, l-am întrebat pe scenaristul Howard de ce filmele rezonează atât de bine cu oamenii la nivel mental, pe lângă faptul că îi fac să plângă.
„Filmele sunt doar o propagandă eficientă”, a recunoscut el. „Asta le face atât de eficiente. Cele două lucruri care funcționează cel mai bine sunt spectacolul și emoția și știm cu toții că plângem din cauza nenorocitelor ălora de emoții.”
Traducere: Oana Maria Zaharia
