Ce se întâmplă când distrugi un tablou de 1,5 milioane de dolari

Un băiat de 12 ani din Taiwan a facut o gaură cu pumnul într-o pictură de 1,5 milioane de dolari, chestie care, din afară, s-a văzut ca cea mai tare directă din istorie. Dă-o în pula mea de artă, nu, frate? Dă-o-n pula mea de artă! Arta e de căcat!

Ce dacă Banksy și Dismaland-ul lui sunt în centrul atenției acum? Dă-l încolo. Hai mai bine să-l ridicăm în slăvi pe puştiul ăsta care merită titlul de Lider Suprem al Lumii Artelor. Uită-te la el: cum se plimbă relaxat prin galeria de artă, în tricou Puma şi pantaloni scurţi, fără nicio grijă, cu o doză de Fanta sau ceva în mână, după care paaac, încearcă să se sprijine cu umărul de perete, dar se împiedică de o coardă din aia de protecţie şi alunecă cu pumnul într-o capodoperă veche de 350 de ani. Nu îţi mai revii din asta, mai ales dacă eşti o pictură veche, neobişnuită cu teama tipic umană de a nu fi lovit accidental.

Partea bună e că treaba asta a fost un simplu accident şi că acea pictură de Paolo Porpora, expusă în cadrul galeriei Face of Leonardo: Images of a Genius din Taipei, va intra pe mâna unor specialişti în restauraţii şi va fi OK. Puştiul, care e probabil cel mai pedepsit om de pe planetă, nu va fi tras la răspundere, pentru că pictura este asigurată. De fapt, nu a existat niciun scandal după incident. Morala întâmplării: „e OK să dai cu pumnul în artefacte."

Totuşi, în timp ce presa se axează pe pumn şi pe stricăciunile tabloului, pierdem din vedere povestea cu adevărat importantă, respectiv momentul de disperare în care un băiat în pragul adolescenţei resimte acea vină pe care nu o întâlneşti decât după ce îţi dai seama că ai distrus o capodoperă de 1,5 milioane de dolari. Ca să-ţi dai seama cât de serioasă e treaba, hai să punem lucrurile în perspectivă puţin: când aveam 12 ani am spart o vază şi nici acum nu am trecut peste momentul ăla. Şi ţine minte că vaza aia costa doar 6 lire. Amplifică sentimentul ăsta de vreo câteva mii de ori şi o să-ţi dai seama cam ce-a simţit puştiul pe moment.

Orwell nu a prevăzut lucrul ăsta, dar unul dintre cele mai mari avantaje ale camerelor de supraveghere este surprinderea emoţiilor umane atunci când oamenilor li se întâmplă chestii pe bune. Treci de pumn, ignoră toată scenă. Uită-te doar la cum tresare puştiul imediat după ce îşi dă seama ce a făcut. E un moment de geniu cinematografic, care nu poate fi reprodus şi care exprimă perfect cum te simţi atunci când ştii clar că Ai Belit Pula:

Astea sunt probabil gândurile care îi treceau prin cap puştiului în imaginea de mai sus: „Poate dacă… îmi ridic doza de suc… oamenii or să… ?"

Dar apoi îşi dă seama că lucrul ăsta nu are sens, aşa că se îndreaptă de spate şi se întoarce să vadă dacă l-a surprins cineva. „Poate dacă îmi ţin doza de suc ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat, oamenii or să creadă că nu e nimic în neregulă şi că gaura aia a apărut aşa pur şi simplu." După care puştiul ajunge să fie împăcat cu el însuşi: „Mda, dacă cineva mă întreabă cumva dacă eu am făcut gaura aia, cred că o să le spun că da, dar nu o să ma dau de gol singur dacă doar ţipă cineva la mine."

Iar apoi, în cele din urmă, după ce a fost întrebat dacă el a făcut gaura aia în tabloul de 1,5 milioane de dolari, a ridicat din umeri în semn de disperare, în timp ce doi adulţi se apropiau de el din ambele părţi şi se pregăteau să îl prindă ca într-un cleşte. „Tu ai… ?"

Combinaţia asta de mişcări e tipică pentru un puşti de 12 ani. E o încercare superbă de a evita vina şi responsabilitatea. Înainte să lovească tabloul era doar un băieţel. La câteva clipe după ce a lovit tabloul, a devenit bărbat şi s-a acoperit de frică şi dezgust. După asta, o femeie îl însoţeşte pe puşti în afara cadrului şi probabil îl duce pe băiat la directorul expoziţiei ca să-şi ceară scuze.

Şi eu am avut momente din astea. Şi tu ai avut. Am crăpat balustrade şi am zgâriat parchetul. Am spart vase decorative şi odată am dat cu mingea de fotbal într-un candelabru. Şi aproape de fiecare dată când venea proprietarul lucrurilor ălora şi întreba „Ce s-a întâmplat aici?", creierul meu se scurtcircuita şi răspundeam: „Habar n-am. Ciudat, nu?" Cu toate că ştiam amândoi ce se petrecuse cu adevărat.

Asta e condiţia umană. Suntem programaţi să distrugem lucruri şi să ne prefacem că nu suntem de vină. În felul ăsta ajungem să acceptăm războaiele şi defrişarea pădurilor tropicale. Măcelărirea animalelor şi distrugerea stratului de ozon. Vina este un sentiment sordid pe care civilizaţia noastră caută să-l elimine cât mai repede.

Aşa că hai să fim solidari cu puştiul ăsta taiwanez. Dacă m-aş fi împiedicat şi aş fi făcut o gaură într-un tablou de 1,5 milioane de dolari şi eu m-aş fi făcut că plouă. M-aş fi căcat pe mine de frică, fără îndoială, dar tot aş fi încercat să scap fără să intru în belele. Mi-aş fi băgat o mână în buzunar şi cealaltă în gaură şi aş fi spus ceva ce genul „Ah, asta…" Probabil că m-ar fi dus într-o încăpere separată şi m-ar fi luat la întrebări cei de la pază, iar eu le-as fi spus „Nu prea ştiu ce s-a întâmplat, cred că altcineva a… făcut… chestia asta?" Tu eşti eu, iar eu sunt tu, puştiule taiwanez. Fie ca zeilor să li se facă milă de tine în viaţă şi în iad.

Traducere: Mihai Niţă

Urmăreşte VICE pe Facebook.

Citeşte mai multe despre artă:
Cum să faci artă din circuite și cabluri
Corporatiștii români fac artă din birotică
M-am săturat să mă prefac: nu înțeleg arta postmodernistă românească
E mai important ca niciodată să fim șocați de artă