Satul din România în care copiii se joacă cu resturi de canabis pe marginea drumului

Doi puștani aleargă după mașinile care parchează în curtea Mănăstirii Hadâmbu, de lângă satul ieșean Urșița. „Nu cumperi, nenea, niște gutui?”. Nu, nu gutui caut, ci povestea uneia dintre cele mai mari plantații de canabis din România, descoperită recent de procurori pe un câmp de la marginea satului ăstuia de șapte sute de locuitori aflat la 30 de km de Iași.

Acum un an, patru străini au cumpărat aici un hectar de pământ și au ridicat trei sere și o clădire pentru a cultiva, depozita și procesa canabis, pe care intenționau să-l scoată ilegal din țară, ascuns în doze de suc. Sătenilor și autorităților locale le-au spus că acolo cresc legume și plante medicinale.

Dar nu roșii și castraveți au găsit procurorii de la Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Crimă Organizată și Terorism (DIICOT) la sfârșitul lunii septembrie, când au făcut o razie la serele străinilor, ci urmele unei plantații de două mii de plante de canabis. Așa că i-au ridicat pe cei doi italieni și doi spanioli care conduceau afacerea - Manuel Suarez Villarrubia, Tommaso Nicolato, Gonzales Vargas Angel şi Luigi Vono, urmăriți penal acum pentru trafic de droguri.

Anchetatorii au luat cu ei și 52 de kilograme de muguri de canabis, lăsând plantația pustie și satul cu povești și glume cu droguri. Am fost în Urșița să aflu povestea satului care a devenit peste noapte un punct fierbinte pe harta războiului internațional împotriva drogurilor.

Când aud de ce am venit în satul lor, copiii vin la mine. Ei știu toată afacerea, mai ceva ca babele satului. „Vreți să știți cine a lucrat acolo la străinii ’ceia? Mihai Molocea, Costel Vlas, unu’ Dumitru mai era, soțul lu’ tanti Luminița.” Îmi explică și cum să ajung la ei. „Mergeți așa pe lângă pădure și e o casă mare pe un deal, vilă mare”, dar nu apucă să termine că strigă „A venit preotul!” și fug după mașina lui să-i vândă niște gutui.

De la mănăstire o iau la pas spre satul Urșița, după indicațiile copiilor, pe lângă pădure. De partea cealaltă a drumului, o femeie și bărbatul ei lucrează pământul. „Să știți că am auzit ceva”, îmi zice femeia cu glas conspirativ, dar nu știu ei prea bine, că nu-s din sat. Știu însă unde aveau străinii serele, ba chiar și o scurtătură până la ele, să nu mai ocolesc câțiva kilometri pe șosea. „O luați pe marginea pădurii la vale. La casa aceea părăsită, coborâți.”

Ajung la cârciuma satului, tradiționalul mic magazin alimentar de la țară cu trei mese și scaune de plastic în față, unde niște băieți stau rezemați de gard și beau Timișorene. „Tot înainte pe drumul ăsta și ajungi la sere”, mă îndrumă tipul care lucrează la birt. „Da’ nu mai e nimic acolo, poate niște roșii și niște castraveți doar”, glumește unul.

Doar o mână de săteni știau ce plante creșteau, de fapt, în serele de la marginea satului. Erau plătiți cu 50 de euro pe zi ca să păzească plantația și să țină curioșii departe.

Ca să nu trezească suspiciuni, sătenii care au lucrat pe plantație le ziceau celorlalți că-s roșii, castraveți și plante medicinale, poveste pe care le-au spus-o și anchetatorilor DIICOT. O parte dintre localnicii din Urșița i-au crezut, poate și pentru că li se părea prea din altă lume adevărul. Cum să vină străini tocmai în sătucul lor uitat de lume să cultive drog?

„Au făcut ei niște medicamente acolo, pentru alte chestii. Capacitatea e multă acolo, nu puteau ei să facă așa ceva”, îmi spune un localnic. „Nu pot să vă dau informații, da’ nici nu e adevărat”, îmi spune altul pe care-l opresc în mijlocul drumului. „Am înțeles că au plante pentru medicamente. Vezi că aici sunt cam mulți nebuni acu’ toamna, cu băutura, să nu vă ia cineva la bătaie”, completează. „Eee, nu, nu”, îl contrazice tovarășul, ca să apere reputația satului. „Mergeți în jos, aveți două dâmburi de trecut, vedeți pădurea și serele.” „Aveți potcoave?”, mă ia primul la mișto și-mi arată drumul pietruit care mă așteaptă.

Cei mai mulți însă n-au mușcat momeala. Trei băieți stau pe marginea drumului la un tulburel și, cum omul băut e cel mai sincer, în câteva minute îmi spun toată povestea. Unul se ridică, toporul într-o mână, paharul în cealaltă, și, îndreptând prietenul de nădejde cu mâner de lemn în zare, „Uite baloanele, uite colea, acolo-s drogurile, sunt îngropate în pământ”. Baloane, adică sere. „Vedeți niște șanțuri pe marginea gardului, sunt pline cu droguri.” Îi zic că le-a luat poliția. „Nu a luat nimic, două-trei mii de kile sunt îngropate în pământ. Uite calul ‘cela ia, la vale, pe marginea de lângă gard, dacă dați cu un băț, o să vedeți, sunt pline șanțurile cu droguri.”

Băieții știu și cine a lucrat pentru străini, dar zic că nu vorbesc cu nimeni, stau ascunși în case de frica autorităților și a străinilor. „Noi am mai dat interviuri, da’ au zis că dacă aude cine a dat interviu vine și împușcă toată familia străinii ăștia, au mare mafie. Ai văzut în țara aceea cum a omorât-o pe aceea, avocata aceea?” „Nu avocată, ăi. La ruși, ăi”, îl contrazice prietenul de pahar. „E, într-o țară, am auzit.” Probabil se referă la Viktoria Marinova, jurnalista din Bulgaria.

Doi dintre ei își lasă prietenul singur cu sticla de tulburel și pornesc cu mine la drum. Par băieți buni, dar toporul ăla îmi dă ceva emoții, mai ales când trece prin fața mea pe post de arătător. Îmi explică și cine din sat a lucrat pe plantație. „Gardul cela galben, aista roșu și casa asta din dreapta, acela a lucrat acolo, știe toată treaba, toată mafia. Aista cu porțile roș, aicea lucra cu mască pe față. Ei zic că nu știe, dar știau, noi ne duceam cu vaca la vale, ei lucrau acolo. Cum să nu știe ce făceau, dacă ei au muncit patru luni de zile. Da nu știi ce plantezi în păhăruțe? Dacă mata pui masca pe față, nu știi pentru ce e? Da’ io mă bag în fântână, da nu știu ce-i acolo risc? Ei au lucrat încontinuu, domnule, ei știau toată treaba. Cum suntem noi de aicea din sat, pe noi nu ne lăsa să ne apropiem de poartă măcar. Au fost ăștia trei, mai este unu Perdun, l-au adus de la Iași italienii ăștia”. Mă avertizează să nu mă duc la ei la poartă să pun întrebări, că poate „îmi dau în cap”.

Trec totuși să văd ce au de zis și sătenii despre care vecinii știu că au lucrat toată vara pentru străini. La una dintre cele trei case, o femeie ne urmărește cu privirea, în timp ce întinde rufe. Până să ajung la poartă, găsesc o curte pustie și nici nu-mi mai răspunde nimeni. La altă casă, femeia care deretica prin curte mă vede și întoarce pasul. O strig și o întreb dacă pot să vorbesc cu bărbatul, îmi zice că nu știe, nu-i nimeni aici. „Sunt la dos, ascunși”, îmi spune un vecin, n-au vorbit cu nimeni în ultimele două săptămâni.

Conform sătenilor, traficanții s-au grăbit să ascundă drogurile, așa că le-au îngropat în șanțuri de-a lungul plantației. „Nici poliția n-a mai venit să facă un control, au găsit 60 de kile, dar au găsit numai frunzele, da’ ele sunt îngropate aicea. Dacă băgați un băț și dați acolo pământul la o parte e plin cu droguri acolo.”Ajung la plantație, trei sere, două garduri și un cal singuratic care paște înăuntru și care se apropie imediat cum mă vede; o clădire de cărămidă făcută în grabă, cu bandă de poliție peste ușă. Pe la jumătatea terenului încep să simt și miros de iarbă și văd șanțurile despre care mi-au vorbit sătenii. În pământ, urme de boschet. În timp ce inspectez și fac poze pe-aici, mă urmărește femeia de mai devreme, de la una dintre casele celor care au lucrat pe plantație.

„Hai, nu mai fi supărată. Uite, vrei să-ți aduc o sacoșă de droguri?”, o întreabă un sătean pe nevastă-sa. Mă apropii să-l întreb care-i treaba și-l trimite repede pe fii-su să-i aducă o țigară, să nu ne audă vorbind de așa drăcovenii, apoi îmi povestește indignat cum găsesc copiii din sat droguri în pământ în joaca lor de zi cu zi.

„Sunt pline șanțurile celea cu buruienile astea. Se duc copiii, nu știu ei ce-s acelea, dar ei de curiozitate se duc pe-acolo. Ar trebui anunțat, făcut ceva cu dânșile,” spune săteanu.

Dar cum poți să crești vreo două mii de plante de iarbă timp luni întregi fără să dai de gândit autorităților locale? Foarte simplu, se pare.

„Până nu am văzut știrile de pe internet, n-am știut de ce făceau dumnealor. Au venit o singură dată la Primărie, la Registrul Agricol, au zis că pregătesc terenul să cultive legume, în rest nu știam nimic”, spune Ana Maria Ionescu, șeful Serviciului de Voluntari pentru Situații de Urgență din cadrul Primăriei Mironeasca, comuna de care ține Urșița, micul sat ieșean intrat în istoria traficului internațional de droguri.