Opt oameni mi-au zis de ce sunt lucruri mai importante în viață decât să faci copii

Un sondaj întreprins de CDC a arătat că 6,4% din femei și 9,4% din bărbați sunt de acord cu filozofia: „oamenii nu sunt pe deplin împliniți decât dacă fac copii”. Atitudinea asta părtinitoare e un aspect pe care non-părinții vor să-l schimbe.

Mulți oameni știu de la o vârstă relativ fragedă că nu vor avea copii: scutecele, zorzonelele și suzetele nu-s pentru ei. Alții s-au gândit mult timp până când au ajuns la concluzia că o viață fără copii e alegerea potrivită. Deși adoră copiii din jurul lor, ei au studiat climatul politic actual, stilul de viață aglomerat (și datoriile care se adună) și au ajuns la concluzia conștientă că circumstanțele nu sunt prielnice unui copil.

Noi am întrebat oamenii de ce au decis să nu facă copii și cam asta au avut de spus.

Nu te lăsa păcălit de idealizarea romantică pe care unii oameni o descriu despre familie și copii. Ei se prefac ca și cum a fi părinte e floare la ureche și copiii sunt perfecți. Ei nu prezintă realități precum sarcinile dificile, fetuși bolnavi și bebeluși nesănătoși, copii cu probleme și părinți nefericiți, plus restul lucrurilor care se pot întâmpla. E ca la jocurile de noroc.

Lipsa copiilor e decizia corectă pentru mine, deoarece nu am vreun motiv să mă simt altfel. Decizia mea nu a avut niciun minus, doar plusuri. Oamenii care încearcă să mă convingă de „minusuri” trebuie să realizeze că viața mea nu funcționează după mentalitatea lor. Oricum, aș prefera la bătrânețe să regret că nu am făcut copii, decât să regret că am avut. Eu merit o viață bună și un copil la fel. Viața e prea scurtă să joci ruleta „dacă tot…”

Majoritatea oamenilor spun chestii de genul „Nu vrei să lași ceva în urma ta?” sau „Nu vrei să-ți duci mai departe gena?”, serios? Nu prea. Mi se pare un gând glorios de arogant să consider că moștenirea mea pe lumea asta vine sub forma unei alte ființe umane care consumă resursele. Eu aș vrea să las moștenire o viață plăcută și să fiu cât mai gentil cu lumea înconjurătoare.

Dacă nu vrei să faci copii, nu te lăsa influențat de presiunea celor din jur, de parcă ai avea o obligație față de rasa umană să faci asta. Dacă nu crezi că poți fi un părinte iubitor, atunci e OK și nu înseamnă că ești o persoană groaznică. Bucură-te de viața ta cât poți tu de bine și vezi lumea pe cât posibil.

De mică am considerat că voi avea copii. După 20 de ani, când chiar m-am gândit pe bune și am realizat că nu trebuie să urmez regulile altora, mi-am dat seama că eu nu îmi doream să fac copii. Soțul meu, cu care sunt căsătorită de 12 ani, are aceeași părere. Într-un fel, a fost magic când am vorbit despre asta și ne-am dat seama că niciunul dintre noi nu-și dorea.

Există câteva motive: mie îmi place timpul personal, să citesc, să ies cu prietenii, să fac voluntariat, exerciții fizice, excursii etc. Mai este și factorul cheltuielilor, plus motivele ecologice. Planeta noastră este suprapopulată, iar resursele sunt din ce în ce mai puține. Iar poate cel mai important motiv: pur și simplu nu ne dorim copii. Și nu pot să mă gândesc la ceva mai groaznic decât să aduci pe lume un copil pe care nu ți l-ai dorit cu adevărat.

Nu te lăsa ghidat în viață de presupozițiile altora despre ce ar trebui și ce nu ar trebui să faci. Nu ei îți cresc copilul, ci tu. Gândește-te la ce stil de viață îți dorești, vorbește cu prieteni care sunt părinți care vor fi sinceri despre experiențele lor, și vezi ce e mai bine pentru tine.

Eu sunt o fotografă și jurnalistă care locuiește în Paris. Trebuie să fiu în mișcare tot timpul și sunt norocoasă când mai apuc să iau masa cu partenera mea franțuzoaică. Călătoresc mult, aproape șapte luni din an, și nu vreau să renunț la asta pentru un copil.

Mama mea a născut la 43 de ani și eu aveam 15 ani și mă simt de parcă mi-am crescut surioara. Știu cât de greu e să crești un copil, cât de scump e, în primul rând. Deja am trecut prin asta și știu că nu e pentru mine. Când aud un copil care plânge în public, mă enervează. Nu am instinct matern.

Toată lumea comentează cu replici de genul: „Oh, asta pentru că ai doar 25 de ani." Nu, omule. Nu e pentru mine. Lumea se duce dracului, populația globală este mare și de abia ne susține pe noi, Trump e președinte, chiar vrei să aduci un copil în lumea asta? Și eu sunt aia incredibil de egoistă. Eu vreau să-mi trăiesc viața, iar copiii sunt niște paraziți pentru mine. Prefer Chanel decât hăinuțe pentru copii.

O viață fără copii e o serie lungă de decizii, care provoacă convențiile sociale acceptate despre ce înseamnă o viață împlinită. Se presupune că oricine vrea un cămin stabil, o căsnicie tradițională și copii. Aceste presupoziții au legătură și cu stereotipurile de a te naște de sex feminin.

O formă prin care eu m-am eliberat de aceste convenții e să nu mă identific cu un anumit sex binar. Pentru mine, asta înseamnă că nu cred în sexul masculin versus sexul feminin. (Mai exact, eu mă identific ca o femei non-binară, deoarece multe din experiențele mele au rezultat din socializarea ca femeie, deci pot simți o afiliere cu genul feminin, în sensul ăsta, deși nu consider a fi ceva inerent identității mele.)

Trebuie să evoluezi și să lucrezi cu tine însuți ca să devii un părinte decent. Eu am prea mult bagaj emoțional pe care l-aș transmite copiilor. Mi-a luat vreun an de consiliere și cinci ceremonii de ayahuasca ca să devin un partener bun și nu sunt cea mai bună. Măcar sunt conștientă de asta. Mulți oameni care devin părinți nu știu nici măcar atât.

Nu îmi aduc aminte să mă fi gândit vreodată la copii sau că-mi doresc copii. Eu am o frică enormă de sarcini și nașteri de când sunt mică. Cu cât am crescut, am observat că nu eram interesată, nu aveam răbdarea sau atitudinea maternă care să mă încline spre copii. De câte ori mi-am imaginat viitorul meu, nu a existat vreun copil în scenariu.

Doctorii mi-au spus toată viața că o să mă răzgândesc. E cam ciudat când oamenii mă întreabă chestii sau presupun din stat că îmi doresc copii doar pentru că sunt femeie. Persoane complet străine m-au întrebat când o să-mi „întemeiez și eu o familie”. Ai încredere în tine, pentru că alții nu au cum să știe ce e mai bine pentru tine.

Până când am început o relație cu femeie, care apoi a devenit soția mea, deja aveam 38 de ani și ea 35. Deși relația noastră s-a închegat și a devenit mai strânsă, nu am simțit o chemare pentru copii.

Am petrecut ani încercând să confrunt și să trec peste niște probleme mintale. Aceste provocări îmi drenează și mai mult din energia emoțională necesară unei vieții echilibrate, între job, căsnicie, familie, prieteni și ambiții personale. Câteodată, depresia este atât de groaznică și perfidă, încât mă îndoiesc că pot fi un partenerul bun soției mele, cu atât mai mult unor pici.

Faptul că nu avem copii nu înseamnă că avem o grămadă de timp liber (pentru că nu avem), dar nu înseamnă că deciziile legate de carierele, finanțele, călătoriile și circumstanțele de trai sunt făcute doar în baza a ceea ce e mai bine pentru amândoi.

Nu mi-a plăcut să fiu copil. Mama mea are probleme mintale netratate și tatăl meu apărea în peisaj mai sporadic. Ei nu au fost un exemplu de părinți care să mă inspire. Din multe puncte de vedere, eu deja am fost un părinte pentru mine însămi și pentru fratele meu mai mic. Mi se pare suficient.

Cred că e greu pentru oamenii care toată viața trebuie să explice familiei că nu asta își doresc. Nu există indicatoare pentru o viață adultă. Să faci un copil sau să-ți cumperi un apartament sau altă responsabilitate complicată îți va schimba viața, dar nu te va face o persoană mai bună sau mai matură. Decizia de a nu avea copii nu e una egoistă sau iresponsabilă sau copilăroasă, ci o alegere validă.

Articolul a apărut inițial pe VICE US.