Mi-e frică de obiectele imense și asta-mi distruge orice excursie

În fiecare vară de la patru până la 13 ani, mergeam în excursii cu familia mea, din Toronto în Florida. Două zile le petreceam pe bancheta din spate a mini dubiței, unde mă rățoiam cu frații mei și mă uitam pe geam cum suburbia canadiană se topea în priveliști tropicale, presărate cu palmieri. Însă îmi amintesc foarte puternic o excursie de la opt ani, deoarece ăla a fost momentul când mi-am descoperit megalofobia. A fost un lucru pe care l-am ascuns ani la rând.

Fobia asta, care nu este recunoscută ca o tulburare legitimă, dar este bine cunoscută de psihologi și cei de pe Reddit, se manifestă în feluri incomensurabile și poate fi definită mai pe scurt drept frica de lucruri mari.

Ruta noastră de pe autostrada 75 ne ducea prin Ohio și cam la 30 de minute mai în sud era Dayton, unde era Biserica Solid Church. Ăsta este locul unde mi-am confruntat prima oară frica. Statuia „Regele Regilor" (cunoscută de locali ca „Touchdown Jesus") era cam de 19 metri înălțime, amplasată într-un iaz din fața bisericii. Se înălța spre cer de parcă sărbătoarea un gol înscris la rugby.

Țin minte entuziasmul părinților mei, în timp ce strigau la frații mei și la mine să ne uităm în stânga și să admirăm statuia gigantă care ieșea din apă. Pe mine m-a cuprins o teroare veritabilă. Ochii mei au început să lăcrimeze în timp ce-mi puneam mâna la gură, de frică să nu vomit peste fratele meu, care, alături de restul familiei, nu părea îngrozit de mamutul ăla.

Înlemnisem, iar în timp ce lacrimile mele au alarmat familia, raționamentul meu de „e atât de mare, încât nu pot să mă uit" a părut atât de ridicol pentru ei, încât a devenit o poantă pe toată durata călătoriei. Iisus Învingătorul ar putea fi cauza sau ceva care mi-a declanșat megalofobia. Mâinile lui imense păreau că m-ar zdrobi din prima, iar expresia lui aproape vie și aspră îl făcea să pară real. Dar nu era decât o statuie de piatră, una care în ochii mei putea să prindă viață în orice moment.

Apropo, fobia mea persistă și la 20 de ani din cauza imaginilor de pe Google. Am reacții viscerale la fotografii cu monumente pe care nici nu le-am vizitat: Muntele Rushmore, Marele Buddha, chiar și Turnul Eiffel îmi induce o stare de panică. Centrul meu de gravitate se schimbă, amețesc și mi se face greață, de parcă aș vomita.

Suzanne Stone, un psiholog clinician de la CBT Associates of Toronto s-a specializat pe terapie de expunere, iar pentru pacienții ei care se luptă cu fobii iraționale, ea îi duce la locul fobiei ca să confrunte frica la propriu. „Pentru cei cu fobie de ace, începem cu videoclipuri de pe Youtube cu transfuzii de sânge, apoi mergem la un laborator și vedem asta în realitate", spune Stone. „Apoi pacienții avansează și ajung să facă injecție."

M-am hotărât să testez asta pe pielea mea, fără ajutorul unui doctor (nu recomand asta, nimeni nu recomandă asta) și doar am căutat pe Google imagini cu „statui gigant", declanșatoare de greață, transpirație și anxietate. Singurul lucru care mă consolează e că am reușit să găsesc și alte persoane care-mi împărtășesc fobia și să descopăr metode de tratament disponibile, de la medicamente la alte forme non-tradiționale de vindecare.

Luke Chao, un hipnoterapeut și fondatorul clinicei Morpheus de Hipnoză din Toronto, tratează pacienți la ordinea zilei, care prezintă simptome de fobii mai comune, cum ar fi frica de a zbura (aviofobia sau aerofobia), sau frica de a vorbi în public (glasofobia). Chao admite că megalofobia este destul de rară. „Cu astfel de fobie, ar trebui să-mi dau seama ce fel de gânduri are pacientul, de unde vine frica asta?", spune Chao.

Chao folosește hipnoză ca tratament pentru pacienți, despre care susține că e mai ușor pentru creier să accepte idei noi atunci când caută ajutor, în special atunci când o fobie împiedică oamenii să ducă o viață normală. Totuși, el recunoaște că nu e tocmai ușor să ajungă în punctul ăla al tratamentului.

„Până la urmă, acceptarea e un pas mare pentru cineva care se simte convins că e în pericol", spune Chao. Ăsta e un sentiment pe care-l împărtășește și Sarah Jarrett de 41 de ani din Toronto, când se uită la un obiect care pare mai mare decât trebuie.

„Cărțile de joc imense sau agrafele supradimensionate pe care le folosesc clovnii în spectacole mă panichează", spune Jarrett. „Simt anxietatea în coșul pieptului, e un sentiment teribil de panică." În ciuda ezitării de a afla un diagnostic oficial, ea crede că fobia ei este cauzată de o experiență din copilărie, când a avut febră și a început să halucineze, iar obiectele păreau mai mari decât normal.

E posibil, din moment ce traumele din copilărie sunt cele mai conectate de fobii, spune Chao. Ruby Fleet, de 17 ani își aduce aminte atunci când a fost la o expoziție egipteană de la muzeu, unde era expus un picior gigant, iar plăcuța scria că aparținea unui corp mai mare.

„Am fugit din cameră panicată", spune Fleet. „Tatăl meu încerca să-și dea seama ce am pățit, dar eu eram completă speriată în timp ce-mi imaginam ce ar fi fost atașat de piciorul ăla." Reacțiile fizice ale lui Fleet, de megalofobie variază de la greață la vertigo. Ea a adăugat că nu-i place să discute problema asta cu alte persoane, de frică să nu sune ridicolă, o frică pe care o resimt și eu.

E ca și cum procesul în sine de acomodare cu lucrurile supradimensionate mă sperie, iar pe baza experiențelor de discutat cu alți oameni, am observat că lumea nu prea relaționează cu o persoană căruia îi este frică de lucruri mari. Aparent sunt lucruri care merită mai mult să devină fobii, nu? Încălzirea globală, sistemul de sănătate, un alt film Mumia, etc. Nu a fost ușor să mă împac cu anxietatea acestei fobii. Ba mai mult, la fel ca în excursia declanșatoare în Florida, oricine în prezența mea consideră că reacția mea la o statuie sau monolit e absurdă.

În iunie 2010, Iisus Învingătorul a avut o soartă tragică, când un fulger l-a trăznit de toți banii. Totuși, ca parte din terapia de expunere auto-inițiată, Google m-a informat că în locul statuii, e una mai mică cu un Iisus Hristos poreclit Lux Mundi. Poate la un moment dat o să ajung să mă expun și în viața reală, dar o perioadă prefer fără excursii prin Ohio.