Cum am ajuns să fiu profesor în Anglia după ce am predat în România

Când am plecat din România, în urmă cu aproape patru ani, aveam așteptări mari de la a profesa în Anglia. Mi se părea un ideal îndepărtat, un scop în sine, o finalitate. Mă închipuiam împlinit în momentul în care aș fi ajuns să predau într-o țară străină, într-o limbă străină, după o programă străină și sperând la un salariu străin.

Prima surpriză a fost faptul că s-a întâmplat cumva prea curând. Statutul de profesor în spațiul britanic este mai curând unul de circumstanță decât de merit. Am avut colegi profesori, posesori de Level 3 Qualified Teacher Status, care absolviseră un curs online cu durata de șase luni. Masterul meu din România, echivalat aici, mi-a adus un Level 7 în QTS. În școlile lor primare și secundare (cu elevi cu vârste până la 16 ani), deținătorii de QTS pot preda orice materie (mai puțin cele vocaționale).

Profesorul de specialitate este o specie pe cale de dispariție, noile Apprenticeships (un fel de școli de ucenici, dar pentru efectiv orice) produc profesori suplinitori pe bandă rulantă. Profesori pe care nu îi vrea nimeni, dar care prind joburi temporare de cover, pentru zile (chiar ore) de absență ale profesorilor titulari. Agențiile înfloresc în condițiile astea, iar elevii au, evident, numai de câștigat. Lipsa de pregătire și de interes a colegilor de breaslă pentru materia predată mi s-a părut inițial flagrantă și condamnabilă.

Până am înțeles că materiile în sine sunt de un schematism înfiorător, cel puțin pentru un român. Matematica pe care o fac ei la nivel de GCSE (un soi de bacalaureat inferior) e similară cu ce se face la noi prin clasa a VI-a. Engleza pe care o învață la școală elevii are un caracter funcțional, nicidecum literar. Un studiu recent arată că mai bine de jumătate dintre elevii englezi nu îl pot pricepe pe Shakespeare, de exemplu. Pentru că nu le este predat ca atare și pentru că nu i se găsește o componentă funcțională.

Această schematizare a materiei este și o cauză, și o consecință a sistemului public de învățământ: în Marea Britanie nu există repetenție. Toată lumea trece dintr-un an în altul, indiferent de rezultate. Trierea se face abia la GCSE, iar cei care nu reușesc să ia notă de trecere au șansa să dea examenele din nou, timp de opt ani. Tocmai d-asta în universități și colegii nu ajunge absolut toată lumea, nu toată lumea are o diplomă de manager și/sau economist, iar în anumite cercuri există o mândrie aproape socială a lui „I didn’t do great in school”. O mulțime de absolvenți de secondary school studiază ulterior să devină instalatori, electricieni, tâmplari, zidari, faianțari, ospătari, frizeri și așa mai departe. Nu e nicio rușine să nu ai GCSE-uri, să știi bine o meserie și să nu vrei să urmezi cursurile unei universități.

Dimpotrivă, s-ar putea să fii mult mai bine plătit decât un profesor. Primul meu salariu de profesor în Anglia a fost de 9,75 de lire pe oră. În medie, un instalator calificat câștigă cam 20 de lire pe oră. Prin comparație, un paznic câștigă 10-11 lire pe oră, un profesor cu minimum trei ani experiență 15, un polițist debutant 18, un mecanic de metrou 25, iar un avocat între 50 și 100. Ca în orice meserie, salariile variază, în funcție de angajator, de responsabilități, de grading-ul Ofsted, de calitatea studenților. Debutul nu este niciodată motivant, dar măcar îmi trăiam visul cu ochii.

Ofsted este autoritatea națională de reglementare și control al sistemului de învățământ. Nu raportează către ministerul educației (care are un rol mai curând operațional), ci direct Parlamentului. Toate instituțiile de învățământ sunt inspectate periodic de Ofsted (cam o dată la 2-3 ani). La sfârșitul inspecției (durează între două zile și o săptămână, în funcție de dimensiunile instituției), se generează un raport și se acordă un grading/calificativ dintre următoarele 4: Outstanding sau 1 (excelent); Good sau 2 (bun); Requires improvement sau 3 (satisfăcător); Inadequate sau 4 (insuficient).

O instituție cu grading 4 este închisă instantaneu, iar un grading 3 atrage după sine o nouă inspecție, după o lună; în cazul în care nu se observă un progres vizibil, instituția este închisă. Odată cu gradingul general, fiecare angajat al instituțiilor respective primește un grading personal, pe care îl duce cu sine până la următoarea inspecție. Nu am lucrat niciodată într-o instituție Outstanding, dar am avut grading personal 1 la toate inspecțiile prin care am trecut.

Criteriile Ofsted s-au transformat mult în ultimii ani. Se pune mare accent pe pregătirea elevilor pentru piața muncii, prevenirea radicalizării, implicarea socială activă, propășirea programatică a valorilor britanice fundamentale: domnia legii, democrația, libertatea individuală, respectul pentru alte culturi și tradiții și față de ceilalți. Ofsted a luat multe decizii controversate în ultimii ani, a închis, de exemplu, o școală pentru că a făcut serbare de Crăciun cu elevi musulmani și a lăsat să funcționeze în continuare o școală în care un elev a murit înjunghiat. Bineînțeles, au fost cazuri singulare și complicate, dar presa gen Daily Mail nu a ezitat să le exploateze.

Deosebirea cea mai mare față de școlile în care am predat (și învățat) în România o constituie elevii. Sistemul este foarte compact, banii sunt destul de puțini și vin în funcție de grading, nu de numărul de elevi. Școlile outstanding își pemit luxul de a avea elevi puțini, iar cele good sunt în general suprapopulate și, implicit, subcontrolate. Unele din cale afară.

Pentru o scurtă perioadă (cam două luni) am lucrat cu o agenție care mă trimitea ca suplinitor în diverse școli, uneori de la o zi la alta. Vizita la o anumită școală catolică de fete din sud-estul Londrei mi-a marcat tot restul vieții: nu cred să fi văzut vreodată manifestări mai sălbatice (în sensul rău) ale adolescenței – 36 de fete de 16-17 ani, într-un spațiu claustrant, cu tavan înalt, ferestre mici și vopsea nelavabilă, care au urlat, au râs, s-au tras de păr, au plâns, s-au îmbrâncit, s-au scuipat timp de o oră. Când m-am dus în cancelarie la pauză, colegii titulari arătau ca niște oameni care au renunțat demult la orice ambiție în viață. Din nou, e un caz extrem, dar faptul că profesorii nu mai reprezintă demult un model de putere sau autoritate în general, coroborat cu salarierea modestă, face profesoratul să nu fie chiar cea mai râvnită meserie.

Sunt aproape patru ani de când sunt, într-un fel sau altul, profesor în Londra. Nu am ținut niciodată o lecție deschisă, nu am participat niciodată la un cerc pedagogic, nu mi-a fost niciodată sugerat că aș putea cumpăra o titulatură sau un post pe undeva. Am targeturi și restricții ce țin strict de business, dar în același timp am fost mereu încurajat să interpretez curriculumul după bunul plac, să dezvolt planificări, resurse și planuri de lecție proprii.

Am avut elevi/studenți străluciți proaspăt ieșiți din închisoare, dar și copii de „familie bună” mai grei de cap decât Viorica Dăncilă. Am avut întâlniri de specializare cu oameni care scriu subiecte pentru GCSE, dar și manageri care nu reușeau să scrie mai mult de o propoziție fără erori gramaticale severe. Primul meu salariu de profesor aici era de zece ori mai mare decât ultimul meu salariu de profesor în România. Una peste alta, e departe idealul construit acum patru ani, dar cu siguranță mai aproape decât era pe atunci.