Trei tipe din România mi-au povestit cum e să le spui altora că ești lesbiană sau trans

În noiembrie 2014 m-am întors acasă după un Youth Exchange și i-am zis mamei că m-am îndrăgostit, că îmi iau bilet de avion și plec două săptămâni în Franța. Șocul a izbit-o abia când i-am zis că dragostea mea e o franțuzoaică bisexuală de 24 de ani. N-a apucat să reacționeze că am și plecat, iar două luni mai târziu franțuzoaica venea aici și ne mutam împreună.

Pe măsură ce încercam să-mi dau seama ce se întâmplă și ce simt, mama ba se relaxa la gândul că era doar o fază, ba se îngrijora că oamenii mă vor judeca, ba mă întreba dacă sunt sigură că eu sunt așa. Tata, în schimb, trăia într-o ignoranțo-negare. Mi-a zis într-o seară că a avut un coșmar din care s-a trezit plângând și urlând și că vrea să discutăm legat de mutarea mea de acasă. Discuția n-a avut loc nici până în ziua de azi.

Dar faza că m-am combinat cu o tipă doar pentru că m-au dezamăgit bărbații a venit, surprinzător pentru mine, de la o parte din colegii de facultate. Dar 1 din 2 elevi de liceu ar fi deranjați să aibă un coleg homosexual, conform unui studiu realizat de Asociația ACCEPT în 2016, așa că n-ar trebui să mă mire că ajung la facultate cu idei din astea. În același timp, 6 din 7 elevi LGBT nu se simt în siguranță la școală.

România e în top 10 al țărilor din Europa în care oamenii încă mai cred că este de datoria femeii să aibă copii și că soția ar trebui să își asculte bărbatul. În același timp, partidul de la guvernare folosește referendumul pentru schimbarea Constituției pentru redefinirea familiei ca să nu-și piardă susținerea unei părți din electorat și sprijină, direct sau indirect, Coaliția pentru Familie, aceeași care organizează și marșuri anti-avort. Femeia din comunitatea LGBT și cea din afara ei și drepturile lor au o vizibilitate minimă în societatea românească.

În climatul ăsta dubios, în care Pride-ul adună din ce în ce mai mulți oameni, dar Muzeul Țăranului Român refuză să proiecteze un film despre relația dintre două tipe, pe motiv că nu are timp de tensiuni, am vorbit cu câteva femei din comunitate, care mi-au povestit despre cum și-au făcut coming out-ul față de ele însele, dar și în fața celor din jur.

VICE: La ce vârstă ți-ai dat seama că îți plac tipele?
Daniela: Prima dată când mi-a plăcut de o tipă aveam 8-9 ani și era vecina mea, iar ea era mult mai în vârstă ca mine și avea părul scurt. Imaginează-ți că asta se întâmpla în ‘91 și atunci, fix după revoluție, să vezi o tipă cu părul scurt, care a fost și în străinătate, era wow. Sexual vorbind, la 16 ani și jumătate, când m-am mutat în State și m-am sărutat cu o tipă pentru prima dată. Mi-am zis: „Pfoai, așa te simți când te săruți cu cineva?” Pentru că nu avusesem chestia asta cu un tip, nu simțeam nimic sexual.

Și când ți-ai dat seama că ești gay și te-ai simțit parte din comunitate?
Am știut că sunt gay și m-am simțit confortabil cu identitatea sexuală din prima. Dar până să mă gândesc mai mult că există o comunitate, că fac parte din ea și aș putea să fac ceva pentru comunitate, mi-au trebuit foarte mulți ani. În SUA nu m-am implicat niciodată în comunitate, am avut foarte puține prietene gay, am avut un singur grup în Chicago și m-am îndepărtat de ele pentru că era bolnăvicios.

Când am ajuns în țară, acum doi ani, am ieșit într-o seară cu Florin Buhuceanu de la Accept și cu Valentina Iancu - ei organizau luna LGBT și mi-au zis „Tu ești artistă, ești gay, de ce nu faci ceva cu noi?”. Atunci mi s-a aprins un bec și am ajuns să fac un performance cu BE KIND FOR REAL, așa am intrat în comunitatea de aici. Nu pot să zic că simt că am o familie aici, dar fac un tip de activism pentru comunitate.

Cum ți-ai făcut coming out-ul față de familie?
I-am spus prima dată mamei mele vitrege, pentru că îmi era cumva rușine să-i spun lui taică-miu. Soră-mea știa niște chestii, dar când i-am zis clar, s-a supărat pe mine. Mi-a spus că sunt bolnavă, însă după mai multe discuții ne-am dat seama amândouă că ea era geloasă pentru că simțea că trebuie să împartă dragostea cu iubita mea. N-avea treabă cu faptul că eram gay.

Cu taică-miu a fost foarte ușor. Eram într-o seară, prin martie 2000, și i-am zis că trebuie să-i spun ceva și mi-a zis că e ok. Cred că știa de la mama vitregă, dar nu mi-a zis niciodată asta. A spus că și-a cam dat seama care-i treaba, am plâns împreună și după i-am zis maică-mii.

Și cum era societatea, în perioada aia, în SUA legat de chestia asta?
Nici nu știu dacă pot să fac o legătură, a fost o perioadă bizară. Dar a fost așa pentru că nu vorbeam engleză, eram timidă, stăteam cu un părinte cu care nu mai locuisem de aproape zece ani, care mai era și bărbat. Era un teritoriu nou din toate punctele de vedere și mi-a fost foarte greu să mă integrez, dar soră-mea se împrietenise cu un grup de fete la liceu și în grupul ăsta o fată s-a dat la mine și așa am ajuns să îmi sărut prima prietenă.

Cred că am avut noroc, n-am simțit niciodată nicio problemă cu chestia asta cu coming out-ul, nu am simțit că sunt greșită în niciun fel, n-am întâlnit niciun obstacol.

VICE: Când ai început să îți dai seama de identitatea ta?
Andreia: Eu m-am simțit diferită de când eram mică. Pe la 3 ani am întrebat-o pe mama care e diferența dintre băieți și fete, iar ea mi-a zis că fetele fac pipi la copac și băieții fac pipi la tufiș. Am mai întrebat-o așa, într-o doară, dacă eu nu pot să fiu fată, măcar o săptămână, și mi-a zis că m-am născut băiat și așa o să rămân. Am fost foarte tristă un timp pe chestia asta, pe urmă mi-a trecut.

La pubertate, a început să se înrăutățească treaba, când a început să îmi apară părul facial. Nu mai știu dacă eram în liceu sau la facultate, dar tot atunci, în anii 80, am avut și prima cădere depresivă pe care n-am știut cum s-o explic. Știu că am citit într-o revistă franțuzească despre persoane trans din Franța, din Rusia și era acolo o tipă trans care spunea că înainte să înceapă tranziția a încercat să se automutileze, să își taie organele genitale cu un cutter. Chestia asta m-a marcat, în sensul că multă vreme după, mă duceam la baie și mă gândeam cum ar fi să îmi fac și eu așa. Mi-a trecut cu timpul și asta.

Când ai citit revista, te-ai identificat până la capăt cu tipele de acolo?
La nivel subconștient am realizat că da, dar mi-am dat seama că la noi așa ceva era imposibil în contextul de atunci. Ulterior, după Revoluție, am citit că au fost 15 cazuri și în România lui Ceaușescu, care și-au obținut inclusiv schimbarea actelor.

Și când ți-ai dat seama la nivel conștient de identitatea ta?
Am ajuns la 46 de ani, fără o relație serioasă, doar cu vreo două tentative și vreo două fete cu care am mai vorbit pentru că m-au împins ai mei. Iar la 46 de ani a fost un declic. Eu îmi cumpăram încălțări de la femei de foarte mulți ani, de undeva de pe la sfârșitul anilor `90, deci de pe la 30 și ceva de ani. Iar de vreo doi ani, la momentul ăla, 2013, începusem să îmi iau numai blugi de la femei. Și căutam informații despre bărbați care se îmbrăcau de la femei; în română n-am prea găsit ceva relevant, în schimb am găsit site-uri americane unde erau bărbați care purtau tocuri. Cred că atunci mi-a stârnit interesul termenul de transgender.

Dar lucrurile s-au precipitat în toamna lui 2013. Mă uitam peste niște poze de la mare și m-am văzut atât de hidoasă în trupul ăla de bărbat, mi-am zis „doamne, în ce hal arăt”. Atunci a încolțit în mine sentimentul de frică să îmbătrânesc într-un trup de bărbat. Și a mai fost o chestie: am citit pe hhplace.org despre un tip, să-i zicem deocamdată, care probabil era exact în situația mea, care a povestit cum s-a dus la job îmbrăcat în femeie, într-o vineri. Prima dată s-a îmbrăcat cu haine banale și au fost câțiva care au strâmbat din nas, dar nimic grav. Drept urmare, data viitoare s-a dus cu pantofi stiletto, cu dresuri, în taior, iar atunci s-au schimbat lucrurile și luni l-au chemat să-l dea afară. Și a povestit că după chestia asta s-a dus acasă și i-a spus iubitei că el e transgender, că vrea să tranziționeze și așa am aflat termenii.

Am început să cercetez, vreo o lună și jumătate am făcut numai asta și am găsit o fată din Cluj care își începuse tranziția și avea un blog. I-am scris, mi-a răspuns că „e un drum complicat, dar dacă simți că ăsta e drumul tău, fă-o, dar te avertizez că nu e ușor”.

În ce etapă a procesului ai luat decizia să vorbești despre asta cu apropiații?
În perioada asta de căutări am zis să încerc niște chestii pe care oricum le voiam și mi-am luat un pachet de epilare definitivă pentru bărbați – piept și axile, cu IPL. Am făcut-o, dar mi-am luat și epilare facială, electroliză. Cu electroliza făcută, stăteam cu mama și cu tata la masă, iar ea s-a uitat la mine și m-a luat: „Ce-ai la mustață, că ești umflat”. I-am explicat că vreau să îmi fac epilare definitivă și m-a întrebat: „Ce, ești femeie?”. La care eu i-am răspuns foarte brutal: „Da, sunt. Sunt transgender și vreau să fiu fată.” A rămas maică-mea cu gura căscată, mi-a zis că multe și-ar fi închipuit de la mine, dar chestia asta nu. Iar taică-miu a fost foarte placid și mi-a zis: „Bănuiam că e ceva, dar nu știam exact care e problema ta. Acum că mi-ai spus-o, asta e situația, ce să facem.”

Nici până în ziua de azi nu s-au obișnuit cu mine așa. Nu pot să spun că maică-mea e fericită cu treaba asta, ea tot la masculin îmi vorbește 95% din timp, are momente când se adresează la feminin, dar foarte rar.

Tratamentul când l-ai început?
L-am început în martie 2015, deci am vreo trei ani și ceva. Eu sunt mulțumită de rezultate, fizic și psihic, dar m-a ajutat mai ales psihic. Dacă nu îmi începeam tratamentul hormonal nu cred că lucram în ziua de azi și nu știu ce aș fi făcut.

Din momentul în care ai început tratamentul, cum a influențat starea depresivă?
Depresia s-a diminuat oarecum chiar în momentul în care am realizat că sunt trans, s-a mai diminuat o dată în momentul în care mi-am făcut evaluarea psihiatrică și mi-a zis psihiatra că o să îmi dea evaluarea pentru hormoni. S-a acutizat pe măsură ce nu îmi venea evaluarea și a fost și mai rău când am dat de o endocrinoloagă care nu a vrut să se ocupe de mine și m-a trimis la plimbare.

Și când ai început job-ul cum a fost?
La job am trișat, cum îmi place să zic, m-am dus ca băiat. La interviu m-am dus cu un tricou Polo pe care eu nici nu-l purtasem, cu niște blugi negri de fată și niște pantofi de babă. În primele luni m-am dus oarecum neutră. Dar și-au dat seama și acolo că e ceva cu mine. Am avut o colegă în care am avut încredere, căreia am simțit că pot să-i spun și am făcut-o după patru luni. Ulterior au aflat și ceilalți, mulți îmi vorbesc încă la masculin și cu numele din buletin, e o situație încurcată. Dar nu s-a purtat nimeni urât cu mine.

VICE: Care a fost primul semn că povestea clasică nu e a ta?
Mona: Știu că eram în grădiniță și am întrebat-o pe mama de ce fetițele nu sunt cu fetițele și băieții nu sunt cu băieții, iar argumentul ei a fost că fetițele trebuie să facă copii și că n-ar fi natural. Am aflat despre LGBT în gimnaziu și mi-am negat chestia asta până la liceu, când am început să am crush-uri pe fete și atunci mi-am făcut mie coming out-ul și m-am acceptat.

Când te-ai îndrăgostit prima dată știai deja de LGBT?
Știam că s-ar putea să îmi placă și fetele, doar că nu eram sigură de chestia asta, dar o tipă în liceu mi-a atras atenția și am dezvoltat crush-ul ăsta față de ea. Și știu că mi se tăia respirația când o vedeam și mi-am dat seama că n-am simțit asta față de vreun tip. A fost prima dată când mi-a plăcut de cineva pe bune.

Și a fost un moment în care ți-ai asumat orientarea sau a fost un proces?
Cred că a fost un proces și el continuă. M-am gândit că sunt bi, apoi că sunt pan, apoi am zis că sunt queer, pentru că e un termen umbrelă, care îmi oferă mai multă libertate. Nu mă simțeam confortabil cu niciunul dintre ele, îmi era frică să spun că sunt gay pentru că mă gândeam cum ar fi dacă mi-ar plăcea vreodată de un tip și o să îmi iau hate pe chestia asta. Să zică lumea „ai mințit pe toată lumea că ești gay și îți place de un tip”. Am vorbit despre asta cu o prietenă foarte apropiată și mi-a explicat un lucru pe care deja îl știam, dar l-am înțeles mai bine venind de la ea. Mi-a spus că sexualitatea e fluidă, dacă eu simt că sunt gay în momentul ăla și label-ul ăsta îmi oferă încredere în mine, atunci s-o zic. Acum mă identific ca fiind queer.

Te simți pregătită să vorbești despre asta cu ai tăi?
Le-am zis, dar a fost un accident. Nu mai aveam bani de țigări și am început să plâng, că eram foarte stresată, și atunci mama mi-a zis: „O să ajungi să te prostituezi pentru bani de țigări”. Eu i-am răspuns: „Da, că îmi și plac bărbații”. Atunci a deschis discuția, mi-a spus că e ceva super serios, că ea nu crede că eu sunt așa. Tata a zis la fel, că ei văd chestia asta ca pe un trend la adolescenți. Așa le-a zis și consiliera de la școală, la o ședință.

Ne-am certat, am trecut printr-o perioadă foarte grea cu ai mei, nu mă acceptau. Le-am zis că sunt bi, m-am gândit că gay ar fi prea mult. Mama mi-a zis la un moment dat că pentru o femeie nu e atât de importantă plăcerea sexuală și că trebuie să mă gândesc la ce am eu de făcut: o familie. A devenit și foarte religioasă, era dinainte, dar a început să meargă săptămânal la biserică, la preoți care îi citeau în viitor, punea acatiste, a intrat și în depresie. Îmi spunea că îi e frică pentru mine, de cum o să fiu percepută în societate. Atunci am hotărât că nu o să mai vorbim despre asta și că e un lucru ascuns.

Și acum s-a schimbat ceva?
Între timp ea a plecat din țară și eu am rămas cu tata. Mi-am făcut coming out-ul a doua oară cu el, în ziua Pride-ului. Pentru mine e foarte important ca ei să mă accepte, țin foarte mult la ei, iar tata a început să plângă și mi-a zis că e alături de mine.

Cum te-ai simțit cu tine și cu identitatea ta după reacția mamei?
Mă simțeam stăpână pe mine legat de orientarea mea, dar m-am simțit prost că am expus-o la ceva cu care ea nu se simțea confortabil. Eu îmi imaginam că o să îmi fac coming out-ul într-o zi pe care mi-o aleg eu, că o să fie drăguț și ei o să mă îmbrățișeze. Eram mai mult supărată pe mine că s-a întâmplat așa, pentru că mama m-a mai întrebat în clasa a noua dacă sunt doar susținătoare LGBT sau dacă fac parte din comunitate și i-am spus că doar susțin, pentru că îmi era frică. Cred că dacă i-aș fi spus atunci, lucrurile ar fi mers mai ușor.

*Numele Monei este un pseudonim, pentru a-i proteja identitatea.