Cum o să fie când revine acasă diaspora de care România uită

Diaspora ultimilor cinci ani, așa, e cea care alege orașe mișto, care muncește în cafenele cool, câștigă bani din IT, lucrează în agenții de publicitate sau în design. E compusă din tineri conectați cât de cât cu politica, dar nemulțumiți de oportunitățile de aici, oameni care vor ceva mai bun și trebuie să fie ceva frumos de-afară, nu orice oraș capitală de județ. Asta e diaspora modernă. Cea de-acum 20 de ani e un pic altfel și ai șanse destul de mari s-o vezi în august.

Diaspora care a plecat din țară undeva înainte de anii 2000, sau puțin după, e cea care a muncit pe șantierele spaniole, a culese căpșuni sub soarele arzător și-a întreținut bătrâni care și-au permis să plătească. Ba chiar în Italia a apărut și cuvântul badantă, care e fix despre îngrijitori de bătrâni. Ei bine, diaspora asta, așa cum am întâlnit-o eu, e și cea care are cele mai multe fițe.

Câteva zile ne mai despart de august, luna în care încep concediile pentru românii din afară. Poate că în București nu e așa evident valul ăsta, dar pentru mine, în Botoșani, e ceva mai vizibil. Într-un oraș atât de mic e un fenomen care nu poate trece aproape niciodată neobservat. Poate că-ți aduci aminte torida vară a lui 2017, când facerea de pașapoarte s-a lăsat cu cozi imense și nervi. Ei bine, n-a fost o excepție. Cum nu va fi nici anul ăsta.

N-am înțeles, multă vreme, puterea vorbei: „decât codaș la oraș, mai bine fruntaș la sat”. Am înțeles-o însă din plin de când am revenit în Botoșani. Am aproape doi ani și lucrurile încep să se așeze mai bine decât poate le-aș fi trăit în Capitală.

Pe românii întorși acasă pentru câteva săptămâni sau o lună îi recunoști din primele secunde dacă îi vezi pe stradă. Toți poartă ochelari de soare. Ei se diferențiază prin borsetele purtate pe-o parte, ele prin niște aur scos în evidență. Sunt relaxați și superiori, au haine cu diverse înscripții spaniole sau italiene, poate și niște branduri mai populare care la noi n-au prins așa bine.

Îmi amintesc și când am luat contact prima oară cu cei întorși din străinătate. Se întâmpla pe când eram puști și mă jucam cu alți copii într-un loc pe care noi îl numeam „grădină”. Nu era o grădină propriu-zisă a cuiva, ci doar o fâșie de zece sau doișpe case aruncate într-o mare de blocuri. Știam cu toții că părinții lui Sorinel o duc ceva mai bine decât ai noștri pentru că erau plecați în Italia să muncească. Maică-sa își formase și propriul stil în care le explica vecinelor cum stau treburile pe acolo. Aroganța ei o ducea cu trei etaje mai sus și toate întâmplările pe care le relata din necunoscut erau concentrate pe gesturile mâinilor.

Făcea în așa fel încât să le țină minute bune în raza vizuală a interlocutorului său, cât să se observe bogăția formată din câteva inele uriașe și de prost gust sau vreun ceas mai scump. Ani mai târziu am aflat că erau tratați oribil acolo, dar fiecare revenire în România trebuia să transmită contrariul.

Niciodată nu lipseau manelele date la maximum și care răsunau dintr-un sistem vechi pe care îl scoteau pe ferestrele casei, cât să le marcheze părinților lui Sorinel revenirea maiestuoasă. Știai că sunt acasă când aveau și câțiva gură-cască prin curte care băleau și își dădeau cu părerea lângă mașina nou achiziționată a tatălui. Aș fi crezut că asta o să se schimbe odată cu trecerea anilor, dar nici nu s-a pus problema de așa ceva. Dacă erai cuminte și le ziceai chestii frumoase primeai și câte un dolar. Ei nu erau pretențioși, acceptau complimente de la oricine cât să le crească egourile sfărâmate de mii de ore de muncă printre străini. Ce n-am înțeles vreodată a fost însă faza cu dolarul, că pe atunci era cu mărci.

Categoria asta de oameni a venit la pachet și cu anumite legende urbane. De fapt, sunt idei preconcepute pe care le are toată lumea despre ei. Așa cum e regula aia nescrisă că dacă vrei să îți refaci buletinul sau pașaportul ar fi mai bine să îți iei gândul de la asta în ultima lună de vară. O pot confirma, din păcate. La fel și pe aia cu dentistul, la care mergi doar în cazurile extreme. Toate pentru că italienii și spaniolii de România vor dinți ieftini pe care în afară nu și-i permit sau le-ar distruge bugetul. E însă o chestie care plutește, așa, în aer. Pare că diaspora asta revenită acasă crede că are mai multe drepturi doar pentru că vine rar în țară sau pentru că trimite bani aici în restul anului.

Tot în categoria de stereotipuri susținute cu tot felul de exemple sunt și ăia care brusc au amnezie de română. Nu știu cum se face că, așa, după câteva luni de Spania sau Italia, uiți limba pe care ai vorbit-o de mic. Pe cât de ridicol ar putea să pară, pentru cei care se întorc în România pe timp de vară a devenit un soi de unealtă prin care își măsoară statutul social. E direct proporțional cu cât de tare stâlcesc cuvintele și e un algoritm înțeles doar de cei din diasporă.

Ce m-a făcut cu adevărat să înțeleg că își asumă rolul de zei pe pământ a fost când stăteam recent la o coadă, la supermarketul din cartier. La un moment dat a intrat o femeie la vreo 40 de ani care, împreună cu fiica ei, a început să țină un discurs. Își zicea toată povestea vieții până rămânea fără aer, deși nu îmi amintesc să o fi întrebat nimeni nimic. Nici măcar tipa de la casă nu părea impresionată și când i s-a adresat în mod direct s-a prefăcut că are de descoperit ceva prin listele de prețuri. Simțeam cum mă ard în ceafă ochii dați peste cap ai celor care așteptau după mine, când cea revenită în Botoșani „după șase ani de Spania” s-a apucat să facă prea multe comentarii despre cum era amenajat magazinul ăla înainte să plece ea.

Prin liceu am decis să merg cu două prietene la un curs de formare profesională. Mă plictiseam în perioada aia de post-admitere la facultate și-am vrut să fac ceva diferit. La primele ore am avut de-a face cu un cuplu proaspăt întors din Grecia. Dragoș fusese șofer de limuzină, așa c-a prins gustul unei altfel de vieți. I-a plăcut la mai bine. Veniseră la același curs de cusut, că voiau să se restabilească în Botoșani, deși urmau să muncească pe ce-i salariul minim pe lună acum. Ca să se justifice în fața unor oameni pe care nu-i cunoștea și-a prezentat noua mașină, un Nissan Qashqai cu toate dotările. O atingea de mai multe ori decât ar fi fost normal și vorbea încontinuu despre cât de bine mai era în afară.

Mulți români reveniți acasă în august sunt ocupați să mai îngrijească nițel casa pe care și-o fac aici. Mai au de tencuit un perete, de pus o cărămidă, de turnat o alee, de dat cu lavabil un perete. Cei mai mulți se retrag în satele de unde au pornit sau pe unde mai locuiesc părinții. Vin cu mașina pe care o încarcă cu tot felul de produse la mâna a doua din afară. Aduc lichioruri și napolitane de-o calitate îndoielnică și au grijă să invite pe la ei pe cei cât de cât apropiați. Se lasă cu muzică și grătar, se întrețin relații pentru următorul an. Este un circuit ciudat și fascinant pe care România nu l-a documentat încă suficient de bine.

Această diaspora care revine acasă în fiecare an are o lume a ei ciudat de dezechilibrată în care trăiește. La un capăt este munca din afară pe bani despre care ai spune că-s mulți doar aici, la noi. La celălalt capăt este huzurul de câteva săptămâni pe care și-l permite aici, în România. Poate că până acum a părut că critic de dragul criticatului. De fapt, am căutat să scot în evidență ce-i cu această lume ca să nu te faci că nu există cât timp știi doar prieteni de treabă care au plecat în afară. Lumea asta există și e numeroasă.

Ce am învățat de la categoria asta specială de români a fost că sub stratul de aroganță și ceea ce ai putea numi nesimțire, în unele situații, se ascunde un mecanism de apărare complex. Sunt o mulțime de traume și anxietăți trăite la mâna șefilor din străinătate pe care încearcă să le țină cât mai adânc ascunse în suflet. Sunt sute de ore pe care nu le-au petrecut împreună cu copiii lor. Nu i-au văzut crescând, pentru că trebuiau să se ocupe de vreun bătrân.

Mai mult de cum e sau nu e diaspora anilor 2000 suntem noi toți ceilalți care avem o rudă din sfera aia. În cazul meu au fost două mătuși. Una dintre ele s-a trezit prinsă între două lumi total diferite după vreo zece ani de Israel.