M-am uitat la un film românesc din anul în care m-am născut ca să văd ce aflu nou despre români

Se poate ca într-o zi să înțeleg prea multe despre România. Până atunci încerc să îi aflu în special substraturile. Să văd totuși peste ce s-a așternut fundația asta numită democrație, după ce s-au mai calmat puțin lucrurile în '89. Chiar dacă nu i-aș spune tocmai patriotism, am avut un puseu de genul. Probabil s-a trezit și-n tine ceva similar, dacă ai mers pe la proteste măcar o dată, în ultimul an și jumătate.

Am vrut să învăț ceva nou despre țara asta și cel mai simplu a fost să mă întorc la cinematografia românească post-revoluție. Cu alte cuvinte, am ales ceva din anul în care m-am născut. Am ajuns la un film cu Sergiu Nicolaescu, din 1990. M-am pregătit nițel înainte, că pe lângă popcorn și-o bere a trebuit să îmi spun constant că la producțiile de genul nu e nevoie să ai așteptări.

Mare dreptate am avut. Încă de la primele secunde din Coroana de foc aveam senzația că urmăresc începutul de la Rambo sau vreun film cu Arnold Schwarzenegger de prin '80. Muzica nu îmi inducea starea de perioadă medievală și îmi doream să văd unde se ascund tipii periculoși cu mitraliere.

Pentru cine a mai văzut câteva filme comuniste nu-i o surpriză că Sergiu Nicolaescu e totul și pentru ăsta de l-am văzut el. Nu ar fi trebuit să aibă rol principal, dacă e să iau logica poveștii, dar a făcut totul despre el, Căpitanul Gorun, cel mai neînfricat dintre cavaleri. Tot el apare și pe afiș. Doar el, îmbrăcat în haine de luptă. Bine, de înțeles, ce-mi place e că urmează vorba: „Cine împarte, parte-și face!”

Legenda spune că scenariul ăsta ar fi fost cu de toate, ca șaorma, iar istoria care i-a stat la bază te face mândru că ești român și ai asemenea rădăcini puternic înfipte în pământul strămoșesc. E suficient să urmărești doar jumătate din el cât să îți dai seama că scoate din tine tot spiritul dacic. Mi se cumva intrigant, frumos și naiv cum credem noi mereu, de la generație la generație, că undeva în pământul ăsta denumit România există ceva ascuns, o comoară, ceva care să ne scape de ziua de mâine. Coroana de foc e fix despre asta.

Povestea stă cam așa: un rege din Țara Românească e atacat de fratele său geamăn, care cumva convinge o armată venită dintr-o cruciadă să îl ajute. După ce se întâmplă chestia asta și după multe minute de luptă ridicolă, în care butoaiele explodează la simpla atingere, ca în filmele lui Michael Bay, ajunge să își omoare fratele. Adevăratul rege își dă duhul când soția lui năștea gemeni și scotea sunete dubioase, de filme porno. Ca să vezi, câtă simbolistică. Doar unul dintre bebeluși e păstrat, iar Regele Rău îi dă ordin Căpitanului să îl arunce pe al doilea într-o prăpastie.

Am lăsat puțin povestea la aruncat copilul într-o prăpastie. Normal că nu se întâmplă asta, iar Sergiu Nicolaescu se duce până în peștera în care era ascunsă coroana magică și se sfătuiește cu Timpul. Da, timpul e un tip, are barbă și păzește de o mie de ani sanctuarul de origine dacică. Și e un tip de treabă, că-i dă nițică viață și Căpitanului, cât să aibă răgaz să îl crească pe geamănul bun, dar deja din punctul ăla totul mi s-a părut mult prea SF.

După 10 ani mai târziu afli că prințul păstrat e, de fapt, un psihopat. Ce am înțeles din toate astea a fost că orice era posibil într-o familie tradițională româneacă, chiar și-n perioada asta transpusă pe peliculă. Dar, hei, măcar a prins 10 ani de viață în plus.

Alți 10 ani mai târziu, regele nașpa pare, totuși, să facă o treabă destul de bună la conducere, dar parcă inițiativele lui nu sunt tocmai pe placul tuturor. Sună destul de similar și cu ce se întâmplă la nivel actual în România, mai puțin partea cu „face treabă bună”.

Până și nepotul-fiu pe care l-a crescut și care urma să îi ia locul pe tron caută doar să îl omoare. E ca o telenovelă cu cavaleri din care nu înțelegi vreo iotă, dar te cam prinde, recunosc. Hai că a mai pus și de la el maestrul Nicolaescu, că altfel nu ieșea filmul, mai ales când a inserat, pe ici, pe colo, niște efecte speciale. Nu aș spune că erau neapărat ieftine, că sigur doar pe alea le avea la îndemână. Oamenii aveau alte priorități decât să înțeleagă cum stau treburile la nivel de arta cinematografică de tip Hollywood.

N-am pierdut aproape două ore din viață fără să învăț câteva chestii despre români, în general. Am înțeles că pe lângă spiritul de luptători neînfricați am mai tras de la strămoșii noștri dacii și tendințele alea distructive. Neîncrederea și dușmănia, frați care se omoară între ei și totul pentru puterea supremă de care nimănui nu îi pasă, de fapt, sunt doar câteva elemente. Nu le lua punctul, ci trebuie să le înțelegi că asta ne face pe noi partea mai nașpa dintr-un parteneriat, că cealaltă parte nu poate avea încredere în noi.

O altă fază tipic românească e că toți se cred justițiari, deși nu i-a întrebat nimeni absolut nimic. Până la urmă, fiecare crede că are o viziune clară asupra a ce e bine și ce e rău.

Am mai aflat că lui Nicolaescu îi plăceau foarte mult miturile, așa că le-a adunat pe toate și le-a bagat în același film, de parcă nu și-ar fi dat cineva seama. Cum filmul a apărut în prima jumătate a lui 1990, mă gândesc că mare parte din el a fost făcut în comunism. Oare era un fel de omagiu pentru Ceaușescu, unde Gorbaciov era Prințul rău, iar Nicu era Prințul bun? Cred că trebuie să-l judecăm puțin și în plan geopolitic, că o fi trecut cumva proiectul ăsta de cenzură.

Altfel, românii sunt de treabă și în filmul ăsta. Vânează comori închipuite, totul e alb-negru, cu oameni buni și oameni răi, iar undeva în pământul ăsta există acel ceva care să ne salveze de la toate grijile și panicile. Cam ca tunelul din Bucegi sau cine știe ce aur dacic.

Sunt mai multe lucruri aici, dar ideea cu gemenii le cam domină pe toate. Parcă fiecare personaj avea câte un geamăn și-au fost băgați automat în antiteza aia clasică de bine contra rău. Lipsite de sens au fost și câteva schimburi de replici dintre personaje, de genul: „Gardă, deschide! / Cine ești? / Eu sunt”, după care curajosul căpitan chiar a fost lăsat să intre. Sau: „Tu ești? / Da, eu sunt”, folosită de câteva ori, în situații diferite. Oare forțăreața sau ușa avea recunoaștere vocală?

A mai fost și scena în care Căpitanul Gorun prinde pești cu mâinile goale ca să se dea șmecher în fața adevăratului prinț. La fel de nașpa e și modul ostentativ în care îți e reamintit că doar personajul lui Nicolaescu e cel mai important, în loc să le dea credit și altora.

• „Eu fug cel mai greu, dar și cel mai sigur.”
• „Vezi tot ceea ce e de văzut și vorbește cât mai puțin.”
• „Uneori viața unui om și simțul dreptății trebuie să fie mai presus decât jurământul de credință. Credința nu trebuie să fie oarbă.”
• „Nu îți îndrepta mânia spre niște oameni nevinovați, fapta mea cere răzbunare, îți stau la dispoziție.”
• „Eu pot domni și fără coroană, ea va rămâne aici ca simbol al unirii și libertății pe care niciun străin nu va putea pune mâna.”

Era o vreme în școala generală când, împins de profesori, credeam că din filmele astea „istorice” pot învăța ceva. Sigur, mai târziu am aflat că erau pline de propagandă și Nicolaescu a fost acest dirijor pentru orchestra Ministerului Adevărului.

Coroana de foc nici măcar atât nu încearcă, dar cred c-am înțeles ce-i cu el. E comunism, e târziu, Ceaușescu poate scăpa în orice clipă comunismul din mână. În mai puțin de un an vine 1990, adică un deceniu proaspăt pentru cinematografie, iar tu ești Sergiu Nicolaescu împreună cu alții. În timp ce America trage cu Terminator și filme cu soldați din viitor, tu ai doar mituri de Ev Mediu, așa că încerci să le combini. Cam asta a ieșit.