Ce-am învățat despre bogați la un eveniment cu iahturi dedicat lor

Deci un avion privat înseamnă că îți cam place să zbori, o piscină olimpică înseamnă că te relaxezi ca lumea, iar un pătrat portocaliu înseamnă că ai fost plătit 250 de mii de dolari ca să te prefaci că te duci la un festival care n-a existat. La urma urmei, poți spune multe despre tine pe Instagram și nimic din ce zici nu trebuie să fie adevărat. Puterea Instagramului zace în vrăjitoria lipsită de suflet de a fabrica ceva din literalmente nimic. Dacă am învățat ceva din Fyre Festival, e că apa Evian e potrivită pentru dat muie și că o chestie nu mai trebuie neapărat să existe pentru ca oamenii să și-o dorească.

Într-o sâmbătă excepțional de însorită editorul meu mi-a dat sarcină să găsesc muiști bogați la Show-ul Internațional de Iahturi din Vancouver. Unde, în loc de muiști, am obținut o imagine neașteptată asupra escrocheriei de Instagram care este realitatea auto-augmentată.

Inițial, misiunea mea era simplă; mă duc să văd niște bărci și găsesc căcănarii inevitabili care o ard pe lângă respectivele bărci. Îmi imaginam un scenariu de tipul molie-atrasă-de-bec și eram entuziasmată. Vorbim de jucării lungi de 20 de metri, care costă 1,67 milioane de dolari, cu îndeajuns de multă energie ca să înece Golful Burrard din British Columbia. Mă așteptam să-mi iau porția de căcănari pentru tot restul anului, la o singură masă lacomă. Dar, după cum se-arată, prin niște cercetări enervante pe care le-am întreprins, nu era niciun căcănar bogat acolo. Doar o gașcă de oameni care se prefăceau că sunt căcănari bogați și chiar nu-mi dau seama ce-i mai rău.

În ziua bărcilor (da, ăsta e termenul tehnic), au defilat o grămadă de găuri uriașe de bani, adică iahturi enorme de vânzare; de la Princess, un coșmar de lux de 1,67 milioane de dolari, la Sunseeker, un coșmar la fel de luxos care costă cât o țară mică. Din fericire pentru mine, am reușit să mă strecor pe bărci în șosete, în timp ce mi-am luat cele mai dubioase priviri de la reprezentanții de vânzări. S-au prins imediat că eram acolo doar la caterincă (staționară). E lesne de presupus că Vanșii mei vechi de trei ani nu urlă „proprietar de iahturi”, iar jena mea financiară a fost mirosită imediat de un reprezentant aflat la bord, care a creat același ambient ca o pisică muistă; s-a holbat la mine până am plecat.

Deci cum arată un om care e pe punctul de a cheltui mai bine de 1,5 milioane de dolari pe o barcă? E tipul care își face un selfie lângă grătarul de pe puntea de sus? Sau femeia care se preface că se dă cu spumă în cada apartamentului prezidențial? E puștiul de opt ani de la cârmă, care cântă „bărci și târfe”, care o testează înainte să cumpere? „Cumpărați vreun vas azi?”, am întrebat un cuplu, după ce le-am făcut o poză. „Doamne, nu”, au răspuns la unison. Tare, dar cumpără cineva?

Acum, nu zic că dacă te duci la un show cu iahturi trebuie să dai 1,67 milioane de dolari pe unul, dar era interesant că niciuna dintre persoanele cu care am stat de vorbă nu era câtuși de puțin interesată să cumpere un vas. De fapt, am văzut mai multe iPhone-uri în dreptul feței decât oameni realmente interesați de specificațiile tehnice ale iahturilor. Oamenii de la vânzări au fost lăsați înăuntru, aroganți și singuratici, judecând în tăcere fiecare persoană care mișuna pe-acolo în șosete, pe punțile inutil de lucioase, până la cârma unui vas cât apartamentul meu, doar ca să-și facă un selfie acolo.

În ciuda faptului că nimeni nu era acolo ca să cumpere ceva pe bune, toți jucam un joc dubios de-a șoarecele și pisica. Ca și plimbatul vinului prin gură, toată mascarada era inutilă. Și totuși, iată-ne aici, într-un fel de turnir, prefăcându-ne că suntem acolo ca să vorbim despre barcă, mai degrabă decât să îi facem poze.

„Ai experiență cu bărcile?”, m-a întrebat un vânzător entuziast, în timp ce discutam despre patul din dormitorul principal. „Sigur că da, Howard”, i-am răspuns, străduindu-mă cât pot de bine să exercit toată energia de care eram în stare. Apoi am dat din cap, în timp ce-mi explica ceva despre joystick-uri sau motoare sau ceva care are de a face cu modul în care pornești gaura asta de bani. Nu-l ascultam. În schimb, încercam să manifestez o viață reală în care mi-aș putea permite o cameră de dimensiunile astea pe pământ, darămite la bordul unei bărci - căcat, scuze - al unei ambarcațiuni care costă mai multe milioane de dolari.

Apoi, Howard m-a dus sus să ne jucăm cu niște butoane. „Nu-i așa că merge lin?”, a întrebat. L-am rotit un pic, în timp ce el zâmbea încurajator. Howard nu greșea, era excepțional de lin, dar nu eram prea sigură ce făceam acolo. Cred că atunci când am descris maneta drept „haioasă”, am bătut ultimul cui în sicriu pentru micuțul nostru joc de rol. Howard s-a scuzat și a trecut mai departe, ca să înceapă mascarada cu altcineva. „Și, ai experiență cu bărcile?”, l-am auzit întrebând curios o altă femeie de la pupa. Howard, ce nenorocit ești.

După ce am văzut prima barcă, sincer, le-am văzut pe toate. Evident, toate aveau o varietate de dotări deosebite, dar cunoștințele mele legate de bărci nu prea merg mai departe de „erau mari și lucitoare”, așa că nu pot să-ți spun care erau alea. „Ce-ți place la barca asta?”, am întrebat un tip care-și fotografia cu voioșie soția în dușul de pe barcă. „Dușul ăsta e mai mare decât cel de la noi de-acasă!”, a exclamat el. Super tare, John, pe bune. „O cumperi?”, l-am întrebat, încercând să-i egalez entuziasmul pe tema facilităților bărcii. „Dușul?”, a răspuns el fără să-i vină să creadă. Nu prinsese ideea, dar am continuat oricum. „Sigur!”, i-am răspuns. „Nici gând!”, mi-a răspuns, uitându-se strâmb la mine ca și cum aș fi nebună. Apoi, John, soția lui și cu mine a trebuit să ne înghesuim nas în nas în jos pe coridor, în liniște. Era un vas mare, deci a durat ceva.

În ciuda dezastrelor mele cu coridoarele, am continuat să-i descos pe vizitatori, dar întrebările păreau să-i irite, mai ales când ajungeam, inevitabil, să-i întreb dacă o cumpără, fază la care spuneau imediat nu, ca și cum ar fi fost jigniți și că am îndrăznit să zic așa ceva. Sigur nu e nepoliticos să întrebi oamenii dacă nu vor să cumpere un iaht la un show internațional de iahturi, nu? Poate că era un pic prea personal - e ca și cum ai întreba pe cineva cât câștigă. Faptul că le reaminteam că nu-și permit iahturile clar distrugea fațada cu care-și tapetaseră conturile de Instagram.

Oare nevoia insațiabilă de a face chestii „pentru Insta” te face să umbli în șosete pe paturi pe care scrie „vă rugăm, nu atingeți”?! Realitatea auto-augomentată e acum o formă la fel de indisociabilă de experiența Instagramului cum e să urmărești obsesiv profilul câinelui fostei fostului. Îți aranjezi și colorezi în roz constant brandul personal, încât o poză pe un iaht valorează acum mai mult decât simpla experiență de a fi petrecut niște timp acolo, a devenit un mod de a-ți fabrica o viață pe care vrei s-o vadă alții. O companie din Rusia chiar monetizează nevoia insațiabilă de auto-augmentare de pe rețelele sociale și cere oamenilor bani să stea într-un avion privat parcat, ca să-și facă conținut de Insta. Fără să-și dea seama, organizatorii ai acestui Show Internațional de Iahturi au creat aproape același lucru.

Dar iahturile și avioanele private parcate nu sunt doar despre Insta, mai fac apel și la curiozitatea noastră morbidă de a experimenta stilul de viață al celor super-bogați. Pornografia cu bogați a devenit o fascinație. Urmărești oameni pe Instagram doar pentru că sunt bogați și fac chestii cool. Sigur, să faci laba la bogăție extravagantă nu e un fenomen nou, doar că e mult mai ușor să faci asta acum când rețelele sociale au devenit canalul suprem pentru aceste laude de sine deloc modeste; e vehiculul perfect pentru invidia galbenă și insidioasă.

Dar pe măsură ce sporesc diferențele de venituri, la fel crește și distanța pe care noi, neica-nimenii, o avem față de acțiune în sine, într-atât încât alegem să ne petrecem sâmbetele jucându-ne pe iahturi uriașe și nemișcate, doar ca să ne simțim aproape de ea. În 2019, conform unui raport Oxfam, există mai mulți miliardar ca niciodată, deci cantitatea uriașă de bogăție de pe Instagram e de neevitat. Ești fascinat încontinuu de straturile superioare ale societății, pentru că au devenit versiunea ta de escapism. Instagramul e acum atât de îmbunătățit, încât poți să-l privești ca pe o fantezie, ca și cum se petrece într-o galaxie foarte, foarte îndepărtată. Deci, în această zi însorită din Vancouver, cu bărcile astea care nu se mișcă, nu facem altceva decât să evadăm din versiunea noastră de cotidian banal, ca să auto-augmentăm, indiferent cât de mult e fals.

Mi-am petrecut o zi întreagă căutând muiști și, în timp ce mă uitam prin bărcile pline de oamenii care efectiv jubilau la gândul că cei care-i urmăresc ar putea să creadă că barca asta e a lor, mi-am dat seama că poate eu sunt muista. Eu sunt muista care le deranja visurile lor cu punți ample și le întrerupeam ședințele foto cu întrebări de genul, „chiar ai putea să-ți permiți ceva de genul ăsta vreodată?”. Nu! Evident că nu, nimeni nu-și permite, dar, în egală măsură, nimănui nu trebuie să-i amintești de asta.

Am auzit un zvon cum că unul dintre iahturile de 1,67 de milioane de dolari s-a vândut în ziua aia, dar nu mai conta, experiența îmi dezvăluise mult mai mult decât dacă există oameni acolo îndeajuns de bogați cât să cumpere un iaht. N-am depistat nici măcar un singur muist, dacă nu pui la socoteală persoana care spărgea al patrulea zid de Instagram pentru tot restul lumii. Era doar un grup de adulți care și-au rupt câteva ore într-o sâmbătă ca să se joace cu bărci mari și să-și alimenteze un pic profilurile de pe rețelele sociale.

Și ce-am învățat? Am învățat că șosetele și podelele de lemn masiv ceruite în exces sunt o combinație periculoasă și am învățat că nu trebuie să-ți cumperi un vas ca să pară că ai unul pe Instagram - trebuie doar să dai 19 dolari, ca să te duci să stai pe unul.

Și, disclaimer: dacă te duci la un show cu iahturi și nu poți să dai nici măcar de un singur muist, înseamnă (șoc și groază) că probabil tu ești ăla.

Articolul a apărut inițial pe VICE CA.