Ce am învățat despre viața artistului român în comunism din filmul despre Nina Cassian

Distanța dintre mine și mine, documentarul realizat de Mona Nicoară și Dana Bunescu, este o mărturie nuanțată a Ninei Cassian, poeta ajunsă în momentul interviului la o vârstă venerabilă (88 de ani), care pe o canapea a apartamentului său din New York, orașul în care a fugit în urmă cu 30 de ani, face o analiză crudă și plină de rime a propriei vieți controversate. De la idealurile artistice (Cassian a fost nu doar poetă, ci și compozitoare și pictoriță) la crezul comunist sincer care au dus la compromisul estetic făcut în numele propagandei partidului unic, la tortura mecanismelor de cenzură și spionaj la care a fost supusă, la conflictele cu criticii, evenimentele comentate de Nina Cassian produc o emoție reală în spectator. Și am să-ți spun de ce.

Cassian reușește c-o luciditate care te dezarmează de prejudecăți să sintetizeze o viață de om, cu compromisuri și reușite, cu idealuri înalte, dar și cu șobălănisme, într-un mod care generează înțelegere și empatie.

Am învățat mai multe despre condiția artistului în comunism din filmul ăsta decât am făcut-o uitându-mă la zeci de alte documentare despre perioadă, într-o încercare recentă de a aprofunda acele vremuri. Pentru că, fără să înșire evenimentele istorice într-o ordine cronologică, ci mai mult într-una emoțională, Distanța dintre mine și mine îți permite să arunci un ochi în psihologia complicată a vremurilor, care a degenerat de la ideal de egalitate pentru toți la o dictatură nerușinată, care a torturat suflete și a omorât oameni.

Într-o selecție reprezentativă de momente din arhiva Televiziunii Române, facilitate în principal de regizoarea Eliza Zdru, care a lucrat direct cu materialele TVR-ului, sunt reconstruite dinamici umane, între artiști și popor, care, mie unul, mi-au pus nu de puține ori noduri în stomac. Când urmărești modul ăla în care se priveau oamenii simpli cu artiștii poporului, mimau bunăvoința, dar, în realitate, erau plini de suspiciuni unii față de alții, de paranoia chiar - explicabilă din cauza aparatelor de represiune - înțelegi chestiuni ce întrețin nivelul interacțiunii sociale bolnăvicioase de care nu ne-am vindecat nici azi.

Dacă ți se pare că oamenii în țara asta nu pot fi fericiți nici atunci nu au motiv de nefericire, s-ar putea să ai dreptate. Și un răspuns cu privire la asta poate că vine tocmai din ceea ce au trăit părinții și bunicii noștri și ne-au lăsat moștenire la nivel psihologic. O lipsă de încredere acută unii într-alții, o nevoie de a-l sabota pe celălalt pentru binele propriu, un anumit soi de meschinărie indispensabilă supraviețuirii care în final a ușuit nevoia autentică a acestui popor de artă (cuvântul în sine a devenit bagatelizat, aproape că nici acum în anumite cercuri nu poți să-l speli de implicațiile ironice - că vezi, domnule, arta ar fi pentru închipuiți).

În contextul izolării culturale comandate de partid, ca nu cumva să prindem molima capitalistă, și a sărăciei induse de măsurile de austeritate, neîncrederea în Celălalt ne-a adus la disperare, iar apoi disperarea de după '89 ne-a adus unde suntem astăzi. Adică în ipostază de a mima interesul, implicarea, de a pretinde că știm să facem lucruri pe care, în fond, habar n-avem să le facem și uitând (dacă a existat în primul rând) ce anume ne poate face să vrem să trăim cu adevărat.

Toate astea montate în paralel cu rapoartele securității care ar putea fi haioase, dacă n-ar fi de-a dreptul sinistre (în care Cassian este descrisă ca o figură „dantescă, cu un nas care îi brăzdează fața”), cu poeziile ei, rostite din amintire, construiesc un film excelent care nu te amărăște, ci te face să admiți în fața unor lucruri complicate care, altfel, de cele mai multe ori când sunt dezbătute, polarizează.

Deși a fost criticată, chiar blamată, pentru comenzile artistice ale partidului la care a răspuns pozitiv, trebuie înțeles locul din care venea acest accept: „Nu am vărsat sânge etic, am vărsat sânge estetic cu duiumul” spune Cassian. În anii '40, când fascismul era în floare pe la noi, poeta, de origine evreică, s-a refugiat în mișcarea comunistă ilegalistă și o perioadă bună a crezut cu sinceritate în utopia egalității pentru toți, numită comunism, dar din care s-a trezit în repetate rânduri. „La noi în țară nu a fost comunism, a fost anti-comunism”, spune ea.

Cu anii a început să răspundă cerințelor ideologice ale partidului din ce în ce mai vag, mai generalist, stârnind suspiciuni și ajungând să fie turnată constant la Securitate. În '85, la scurt timp după ce plecase în Statele Unite cu o bursă Fulbright, a aflat că prietenul ei apropiat, Gheorghe Ursu, a fost arestat și torturat până la deces, iar că într-unul din jurnalele sale au fost găsite poezii nepublicate, care erau împotriva Ceaușeștilor. Atunci a fost sfătuită să nu se mai întoarcă în țară și a rămas în New York până la finalul vieții. A fost publicată în New Yorker, The Atlantic și New York Times, printre altele.

Totuși, în ultimii ani petrecuți în țară, când căutările ei estetice deveniseră din ce în ce mai chinuite de contextul limitat artistic în care exista, a luat câteva poziții publice împotriva sexismului patriarhal, care domină și astăzi bună parte din literatura lumii. Într-un interviu la televiziunea publică a spus așa:

Genul ăsta de poziție, într-o epocă în care nu se vorbea des, cel puțin nu public, împotriva „bunului mers al lucrurilor”, au făcut din Cassian una din figurile emblematice ale feminismului de la noi.

Nina Cassian a fost deseori criticată pentru „fantezia ei lingvistică” și pentru că nu scria versuri accesibile oricui, de aceea s-a refugiat, cu rezultate notabile, în poezia pentru copii, unde metafora nu era încă interzisă. E memorabil din documentarul Distanța dintre mine și mine momentul în care mai mulți poeți (printre care și Adrian Păunescu) răspundeau întrebărilor muncitorilor dintr-o uzină despre poeziile lor. La microfon, inginerul Ilie Ion i-a adresat Ninei Cassian o întrebare care conținea o critică subversivă, de manual:

Ew. Prea poetic, prea ca la țară , deci. Cassian a răspuns:

Totuși, oricât a încercat să provoace schimbarea prin arta sau pozițiile ei publice, Nina Cassian n-a simțit niciodată că și-a găsit locul aici. „Cu toate eforturile mele de adaptate, nu eram luată în serios. M-au chinuit toată viața.” Apoi, cu ochii ei clari, respirând greu, încearcă să-și amintească versuri dintr-un poem din anii '70 - „Protestul meu lingvistic n-are putere, dușmanul e analfabet”.

Documentarul, realizat de Mona Nicoară şi Dana Bunescu, după o idee a Adei Solomon, poate fi văzut acum în cinematografele din țară.