Toate tipurile de cozi la care am stat în România ceaușistă (mult peste alea la care stai tu)

E deja o tradiție: începutul fiecărui an vine la pachet cu un nou scandal fiscal care îngroașă cozile de români care se înghesuie la ghișeele Fiscului pentru a plăti ceva. De fiecare dată, acel ceva reprezintă o noutate, o „revoluție fiscală”, o nouă taxă al cărei mecanism de plată nimeni, niciodată nu îl va ști vreodată cu adevărat. Anul 2018 a început astfel cu deja tradiționalele cozi de la ANAF, iar cel mai recent scandal al infamei declarații 600 nu face decât să pună și mai mult gaz pe foc și să confirme că, în realitate, coada reprezintă cea mai simplă dovadă că există un glitch, undeva, în Matrix: e clar că, undeva, un program a dat o eroare, ceva nu funcționează, cineva nu și-a făcut treaba. Sau, pur și simplu, e ceva românesc să stai la cozi.

Ultima aventură fiscală de la ANAF, petrecută în vara lui 2017, mi-a răpit doar două ore din viață. Un fleac, pentru unul ca mine călit pe frontul cozilor la mâncare, în perioada cea mai cruntă a comunismului, de la finele anilor ‘80. Cozile alea mi-au mâncat copilăria și m-au marcat pe viață. Dar m-au făcut mai puternic în relația cu statul român.

Sigur, întotdeauna vor exista nostalgici care vor încerca să te tragă de rever și să te convingă că „era mai bine înainte, oamenii aveau un serviciu stabil, făceai CAS, luai un apartament sau tichet de vacanță prin sindicat și mergeai la băi” și alte vrăjeli similare. Dincolo de fațada asta de marketing socialist, pentru mine, comunismul a însemnat statul la cozi.

Pe vremea mea, se stătea la coadă la absolut orice: ouă, banane, carne, ulei, butelii, hârtie igienică ori șervețele. Acolo, mulți dintre noi ne-am format reflexele cu ajutorul cărora încă mai rezistăm, în 2018, în lupta cu funcționarii baricadați în ghișeele Administrațiilor Financiare de pe teritoriul ocupat de pesediști. A sosit momentul să fac un scurt inventar al cozilor-vedetă din acea perioadă. O poți lua și ce pe un fel de „manual de supraviețuire”.

Țin minte și acum o coadă de vis când băgaseră hârtie igienică „în spate, la Alimentara” (acum, acolo, oprește doar camionul cu marfă pentru magazinul Mega Image din față). Era sâmbăta după-amiaza, iar eu îl înjuram deja în gând pe Ceaușescu pentru că din cauza asta aveam toate șansele să pierd Gala Desenului Animat sau, și mai grav, Aventurile lui Sindbad Marinarul. Norocul era că, spre deosebire de carne sau brânză, hârtia igienică se dădea direct pe tejghea, la bucată și nu mai trebuia cântărită. Ritmul cozii era astfel mult mai alert și aveai șanse sporite să ajungi în față cam în cel mult o oră.

Sulul de hârtie costa (parcă) un leu, iar obiceiul locului era să atârni sulurile de hârtie pe o sfoară, în jurul gâtului, ca pe niște trofee de vânătoare. Fericiții cumpărători defilau astfel pe stradă precum luptătorii lui Zapatta, cu cartușierele din hârtie igienică pe diagonală. Când am ajuns față în față cu vânzătoarea, țin minte că am fost chiar obraznic cu ea (probabil de nervi că pierdusem desenele animate). Când tipa din spatele tejghelei m-a întrebat „Cât?”, i-am aruncat sfidător o hârtie de 10 lei și i-am zis: „Câte vezi”. Comunismul scotea ce era mai rău din mine, eu abia ce fusesem făcut pionier și deja pozam într-un fidel reprezentant al Omului de Tip Nou.

Aici, miza era mult mai mare. Telemeaua și carnea ocupau pozițiile dominante în lanțul trofic al alimentelor. Nu discutăm aici despre noțiuni exotice, precum „cașcavalul cu găuri” ori „salamul de Sibiu”, astea erau oricum atât de rare, încât nici măcar nu existau cozi la ele.

Copiii erau primii vestitori ai cartierului, în momentul în care vreun camion frigorific Transcom dădea colțul străzii și se avânta vitejește spre unica Alimentară din zonă. Practic, noi, copiii Epocii de Aur, eram soldații din prima linie a cozilor.

Țin minte că alergam fluturând sacoșele, în urma camionului. Niciodată nu știam ce transportă hardughia aia prăfuită, important era însă să prinzi loc în față, la coada ce avea să se formeze inevitabil. Iar dacă era vorba despre carne sau brânză, în cartier se striga Bingo.

Statul la o astfel de coadă venea și cu responsabilități pe măsură. Oamenii făceau „cordon” pentru a împiedica alți oameni să se bage în față. „Cordonul” era, de fapt, o coadă paralelă, care pleca din fața tejghelei și care avea rolul de a împiedica, fizic, ca cineva să se strecoare peste rând. Din „cordon” erau aleși întotdeauna oameni responsabili, comuniști de nădejde.

Una din spaimele cotidiene pe care le trăiam frecvent la astfel de cozi era alimentată de zvonurile cu „găștile de țigani care vin acum, să se bage în față, cu scandal, să ne ia mâncarea”. Atunci când nu furau copiii, țiganii ne furau mâncarea. Totul a rămas, însă, la capitolul zvonuri. Nu am văzut niciodată romi care să fure mâncarea de la vreo coadă. Telemea și carne am mai văzut, cel puțin atunci când nu se termina marfa. Odată, s-a terminat brânza când mai erau doi oameni în fața mea.

A fost prima oară în viața mea când am auzit pe cineva spunând: „Dați, doamnă, câte un kil, să ajungă la toată lumea!”. N-a mai ajuns.

Cozile la lapte erau din alt film. Țin minte că între blocul unde locuiam și alimentara oficială, exista o dugheană prăpădită, de vreo zece metri pătrați, care funcționa pe post de lăptărie. Prăvălia era ținută de un maghiar, pe nume Boroș. Naiba știe cum s-o fi aciuit în cartierul Sălăjan, unde mi-am petrecut copilăria. Personal, nu am stat niciodată la coadă la lapte dar, pentru mine, omul ăsta avea cel mai mișto program de muncă.

Pe la șase dimineața, venea mașina de lapte și, în cel mult o oră, se curăța dugheana. Nu mai rămânea niciun borcan de iaurt nevândut. Coada se împrăștia rapid și, pe la 7.30, când plecam la școală, îl vedeam pe domnul Boroș cum își închide prăvălia și pleacă acasă. Pur și simplu nu mai avea rost să stea la program, în condițiile în care următoarea mașină venea abia peste 23 de ore.

În vremurile alea, prin 88-89, bananele (la fel portocalele și mandarinele) se găseau doar iarna. Explicația, cel puțin cea pe care o auzeam la coadă, era că citricele „se strică pe timpul verii, pe durata transportului”. Iarna, frigul rezolva, în mod democratic, dilema. Iarna aveam banane. Dar trebuia să stai la coadă.

Cea mai cruntă amintire o am de la o astfel de coadă, la care am stat trei ore până când am reușit, în cele din urmă, să ies, triumfător, cu trei legături de banane în brațe. Fix atunci a început să ningă. Crede-mă, „Fetița cu chibrituri” a lui Andersen e pistol cu apă pe lângă povestea mea de Crăciun cu bananele.

Ouăle făceau și ele parte din categoria „alimentelor nobile”, apropiate ca rang de carne și brânză. Aici, statul la coadă era răsplătit printr-un șiretlic: dacă dădeai, la schimb, un carton gol pentru ouă, în locul unuia plin, primeai cadou un ou, bonus. Ăsta era un cadou otrăvit, însă, un fel de Kinder cu surprize, model românesc, ediția 1980.

De multe ori, când vânzătoarea îți trântea oul pe cofraj, existau șanse mari ca acesta să se spargă. Fix asta mi s-a și întâmplat după statul la o coadă banală (de cel mult două ore), în urma căreia m-am pricopsit cu două cartoane, frumos puse unul peste altul. Pentru că am dat, la schimb, două cartoane goale, am primit două ouă. Din care unul s-a spart imediat, prilej pentru a aprinde conversația nefericiților rămași în coada din spatele meu. „L-ați văzut pe copilul ăsta?”, s-a auzit un glas de femeie. „I s-a spart un ou!”. Un murmur prelung a străbătut ca un fior adunarea. „Da, dar voi ați observat că s-a amestecat gălbenușul cu albușul”, s-a auzit vocea unui expert (pe vremea aia - ca și acum, de fapt - fiecare coadă avea un expert). „Treaba asta se întâmplă numai la ouăle stricate!”, a concluzionat expertul.

Brusc, lumea a început să vocifereze. Zvonul că la Alimentara se vindeau ouă stricate i-a cutremurat pe cei prezenți și s-a întins apoi, ca o molimă, de-a lungul cozii. M-am făcut repede nevăzut lăsând în urmă mulțimea turbată.

Și știi cum face un om turbat prins într-o coadă, nu? Dacă nu, fă o vizită la Poștă sa la ANAF sau la Pașapoarte sau, de fapt, la orice instituție a statului.