Călătoriile de zece ore cu trenul m-au învățat tot ce trebuie să știu despre România

În fiecare zi trenurile întârzie în România în jur de 12 500 de minute. Asta înseamnă 8,68 de zile. Viteza medie cu care se circulă cu trenul în România lui 2017 este de 50 de kilometri pe oră, sub cea din perioada interbelică. Bucureşti-Timişoara se parcurgea în 1939 în nouă ore şi 17 minute, în 1989 în șapte ore şi 40 de minute, iar azi este străbătută în opt ore şi 50 de minute. De la Bucureşti la Cluj-Napoca se făceau, acum 75 de ani, zece ore şi 23 de minute, acum 25 de ani se ajunsese la șapte ore şi 26 de minute, pentru ca azi să fie nevoie de cel puţin nouă ore şi 54 de minute.

Sunt mii de restricții de viteză și banii europeni dați pentru modernizare se topesc în lucrări care trebuie refăcute după câțiva ani. Pe scurt, cârpelile liniei ferate, exact ca bordurile lui Videanu, sunt o permanentă sursă de ciordit fonduri europene sau de la bugetul statului. Ultimul cui în sicriul CFR Călători a fost bătut la rectificarea bugetară când au fost pierdute 10% din subvenția pe 2017. Surse din CFR Călători au declarat că banii companiei s-au terminat pe 25 noiembrie, ceea ce înseamnă că acum se merge din inerție. Pe datorie. Nu mai sunt bani pentru absolut nicio investiție, atât de vitala achiziție de vagoane fiind amânată pentru o altă viață. Între timp, garniturile din ce în ce mai obosite sunt din ce în ce mai aglomerate, toalete puturoase, prize defecte, fotolii murdare, becuri arse.

Fac naveta săptămânal de la Brașov la București de trei ani. Și, deși există un orar afișat, pot să spun că am învățat că în țara asta timpul nu are valori absolute, este mai degrabă o figură de stil. Am văzut, și nu o dată, nu, nu, trenuri care se formează în gară la București, dar care sunt aduse la linie cu o întârziere de zece minute după ora anunțată a plecării. Am văzut un tren - internațional chiar - al cărui mecanic a amânat cu zece minute plecarea ca să aștepte membrul rătăcit al unui grup de excursioniști. A costat puțin, doar 200 de lei. Am văzut trenuri în care toaletele nu funcționau și altele atât de pline, încât nu puteai să mergi la budă. Am văzut trenuri care fac nouă ore de la Sibiu la Timișoara. Și am văzut trenuri care se hâțână atât de tare pe șine, încât te aruncă pe jos din patul de sus al cușetei. Am strâns aici poveștile din trei trenuri care m-au marcat în ultimii trei ani. România e mai rău decât în 1939 și noi suntem mândri că suntem români.

Instalația de aer condiționat nu merge și nu mai sunt 70% apă, ci doar 30%. Aș vrea să condensez, să mă așez pe un obiect rece și să-mi recapăt forma, dar nu am niciun obiect rece în compartimentul vagonului de dormit. Trenul pleacă. 5 kilometri la oră, se târăște ca un slujbaș rămas fără slujbă, trăgând după el servieta veche în care are un măr și un sandviș cu parizer.

10 kilometri la oră, 15 kilometri la oră, ta-dam-ta-dam-ta-dam-ta-dam, șinele trosnesc sub greutatea garniturii și pe geamul căscat ca să se facă un pic de curent se repede o adiere și pe ea călare, ca într-o poveste arăbească, intră o lăcustă gigantică, se învârte pe lângă mânerul ferestrei. Apoi adoarme sau se uită pe geam, nu știu. Cert e că nu mai mișcă.

Afară se înșiră țara roasă, spartă și tocită, cu smocuri de verde răsărind din subsuoara caselor cu acoperișuri fracturate după meciuri de wrestling cu sărăcia. Țipenie. Trenul are acum poate chiar 40 la oră. De ferestre se șterg copacii și când iese din pădurice, pe câmpul semănat cu porumb, văd iepuri care aleargă mai repede decât noi. Ce bine ar fi să vândă bilete.

Ruină.

O țară jumate moartă, jumate vie, cățărată pe masa de autopsie. Cum dracu am ajuns atât de rău? Cum dracu am ajuns atât de răi?

Gabi din Timișoara are restaurant. Unul frumos, foarte frumos, într-o casă veche, pe o stradă cu duzi și asfalt plesnit sub presiunea rădăcinilor duzilor care dau să iasă la soare. Casa e închiriată și spațiului trebuia să i se dea în acte destinație comercială. Pentru asta trebuie acordul vecinilor. Nu e decât un vecin, un domn în vârstă care a zis „Nu”. Nu vrea vecinul să se facă cârciumă în casa de lângă.

„Dar este deja restaurant, trebuie doar încadrat spațiul în acte.”
„Nu.”
„De ce? V-am deranjat în acești trei ani de când e restaurant aici?”
„Nu. Dar nu vreau eu.”

Conjurația imbecililor. Nu îți dau autorizație pentru că nu vreau. Răutate crescută buruiană peste conștiință. De ce să îi fie ăluia bine când ar putea să îi fie rău? 27 de ani de non-modele, de Iliescu, Gigi, Gâdea, Năstase și Voiculescu, de Udrea și de Banciu, de Mihaela Rădulescu și de Ponta, au violat cu ură, bătut crunt și desfigurat spiritul românesc. Ospitalitate, omenie, concepte la fel de părăsite ca IAS-urile ăstea înfundate pân' la țâțișoare în propria ruină. Trenul trece în noaptea care coboară peste ceea ce a fost odată o țară.

La Gara din Brașov sunt deschise trei ghișee din 10 sau 12, câte sunt cu totul. La toate trei sunt strânse în față dopuri de turiști îngenuncheați de rucsacurile gigantice din spate. Fără să reușească să dibuiască cea mai rapidă casieriță, un cetățean român cu pantaloni trei sferturi îngropați sub pleoapa umflată a burții, se foiește ca o muscă, în spatele rucsacurilor. Se oprește la prima coadă, își joacă nesiguranța de pe un picior pe altul, se mută la a doua, apoi la a treia unde se vâră la subrațul unor excursioniști germani care tocmai sunt anunțați de casieriță că pot primi bilete, dar fără loc, căci e tren care vine de la Viena și, vezi bine, nu sunt locuri. Dacă sunt dispuși, ea poate să le dea locuri în picioare. „Vreți așa?”

Până să se dumirească nemții ce vor, o mână cu bani îi spintecă și se lovește ca un bondar de parbrizul ghișeului. „Eu vreau două bilete”, anunță decis cetățeanul român. Ei sunt patru, eu vreau doar două bilete.

Casierița e de stâncă. Surdă ca un pechinez bătrân. Pantalonii trei sferturi încearcă să se apropie mai tare.

„Wait your turn”, mârâie amenințător unul din nemți, dar micul Hagi driblează și e acum lipit de geam reformulând cererea de a primi două bilete că el nu are nevoie de mai mult, nu ca ăștia care sunt patru, de ce să dea bilete românești unor nemți, de ce să ne vindem țara, de ce să nu primească el, un dac mic cu burtă mare, un tarabostes, bilete la trenul strămoșesc și să primească nemții ăștia care vin să ne mănânce roșiile și să ne bea berile și să ne tocească munții noștri sub picioarele lor teutone, huuuuo.

Casierița aude de data asta țipătul disperat al semenului ei și îl informează că nu sunt bilete decât fără loc, fără număr biletele ăstea fără loc, deci să nu își facă griji că sigur prinde bilet fără loc în trenul de la Viena. Neamțul mai spune un „Wait your turn”, dar deja românul este exasperat de încetineala serviciilor CFR, de lipsa de grabă cu care se dă restul la banii murdari ai germanilor ăstora care uite ce bagaje imense au, unde dracu le mai pun și pe ălea în trenul și așa plin de alți nemți, de austrieci.

Cinci minute mai târziu, uite-l că pleacă relaxat cu două bilete la trenul fără locuri și uite-l cum se suie în vagon, înaintea nemților care se mișcă greoi sub rucsacii colosali, și uite-l cum se așază, el și soția, în fața unui duo de babe, fiecare cu trei telefoane mobile. Și uite și nemții cum găsesc patru locuri și cum scot berile și sandvișurile și umplu de miros de salam, probabil săsesc, vagonul. Și uite-l și pe George Mihăiță urcând în tren, da, da, actorul din Reconstituirea, ce film domle, ce vremuri când filmele erau făcute cu creier și erau tot despre excursioniști parcă, nu?

Și uite cum turiștii se urcă la Predeal și la Sinaia și nimeni nu are bilet cu loc în trenul care ar trebui să fie plin, dar este gol și toată lumea își poate găsi un loc la fel de ușor cum ți-ai putea găsi o casă într-un sat părăsit din Portugalia.

La Ploiești, un domn mă întreabă dacă locul din fața mea e liber. Îi zic că da. Se așază, scoate Libertatea și pornește să își facă vânt cu ziarul. Mă gândesc la asta și că trebuie să scriu despre libertatea care iată, face bine la restabilirea confortului termic și cum mă uit la omul care își face vânt cu Libertatea îmi pică fisa. Deci CFR este incapabil să monitorizeze locurile vândute dintr-un tren. Dacă ai luat de la Oradea la Cluj bilet, locul ăla figurează ca ocupat până la București, CFR nu știe că e liber și nu poate să îl vândă de la Cluj la Brașov sau de la Brașov la București. Și pentru că e prost CFR-ul și nu știe asta, vinde bilete fără loc, care sunt cu reducere de 5%. Și astfel CFR-ul pierde bani și mai mulți și mai elimină din personal și mai taie din garnituri și nu are bani să cumpere vagoane noi și nici să investească în reparații de infrastructură și d-aia merge trenul cu 20 de kilometri la oră între Sibiu și Alba și face 80 de kilometri în patru ore și d-aia vine statul și dă de la buget jde milioane de euro lui CFR care este pe pierdere și…

Am ajuns la București. Domnul în pantaloni trei sferturi țâșnește pe peron după o luptă grozavă cu ușa care l-a decupat în două. Nemții coboară fericiți din trenul dacic cu bilete fără loc unde au stat jos tot drumul, ca boierii, pe fotoliile pătate cu gumă de mestecat și au plătit și mai puțin.
Curat gheșeft. Trăiască CFR-ul.

În gară un bătrân în cămașă albă, pantaloni gri deschis, cu pense, își plimbă cartonul prins de gât cu sfoară. Nu se uită în ochii nimănui, își poartă mesajul ca o sticlă de suc eticheta, fără să dea vreun semn că empatizează sau, măcar, înțelege cuvintele. Pe carton scrie așa: „Mi-a ars casa și soția”.

Oamenii întorc capul după el. Unii își dau coate, câțiva zurbagii d-ăștia tineri chicotesc. Bătrânul e indiferent. Își plimbă cartonul prin gară ca și cum cartonului i-a ars casa și soția sau ca și cum ar avea un tricou cu Rage Against The Machine pe care l-a primit de la un nepot și-l poartă și el când iese să ude ficusul de pe scară.

Peronul e jumătate ocupat de soarele fierbinte. În umbra nevolnică a urechilor acoperișului, o colonie de pinguini pe bagaje transpiră vârtos. Nu suflă vântul. Vagonul e fierbinte. A fost ținut în soare, perpelit ca un berbecuț la proțap. Ne batem pe o gură de aer. Se stă în picioare, nașul, un tractorist cu fața săpată și șapca împinsă spre ceafă își face loc cu greu printre fetele cu pielea strălucind de sudoare. Începe.

Dacă știți că sunt trenurile atât de aglomerate, dacă vindeți locuri în picioare, de ce nu ne dați și nouă, ăstora de stăm în aburul clocotit al zecilor de trupuri înghesuite în vagon, reducere? Cum are CFR-ul tupeul să îți vândă o călătorie în picioare, în conservă, în vagoane încinse la banii ăștia?

Nașul nu are răspuns. Trece cu o față vinovată printre fetele transpirate și, după Ploiești, nu îl mai văd deloc. Toate geamurile sunt deschise, perdelele flutură fierbinți și ochii îmi sunt uscați de vântul care aleargă prin vagon. Când intrăm între dealuri, cu un oftat, călătorii lasă corsetele să cadă și încep să respire.

Undeva pe lângă Timișul de Jos ne oprim. E întuneric, suntem aproape de Brașov, mașinile se depășesc isterice pe șoseaua de lângă calea ferată. După șase minute, nașul anunță că s-a stricat locomotiva și că trebuie să așteptăm una de la Brașov. Oamenii încep să coboare, sărind de pe scări în mijlocul urzicilor. Rude din Brașov sunt anunțate, vin cu mașinile să îi ia. Juma de tren înșiră șoseaua, jarul țigărilor arzând în noapte.

„Chemăm un taxi?„
„Da.”

Parcul CFR este bătrânicios. S-a furat mult. S-a privatizat. S-a mai furat ceva. Nu chiar tot. Iarna sunt întârzieri de la zăpezi, geruri, brazi căzuți peste liniile de curent. Primăvara și toamna de la inundații. Vara se dilată șinele, cum dă o căldură, se știe, șinele se umflă și sunt restricții de viteză și faci opt ore între Sibiu și Timișoara și 15 ore de la Budapesta la București.

Oamenii nu au așteptări. Plătesc biletul, banii ajung la un ciordac, un director general, trei adjuncți, 15 secretari de stat, să-și ia ei ceva frumos, poate să-și facă dinți și să-și pună țâțe.

Oamenii sunt indiferenți. Nu mai așteaptă nimic pentru că nu poți aștepta nimic de la un stat inept, incapabil în 30 de minute să trimită o locomotivă de la 11 kilometri distanță. Și exact pe indiferența asta crește mușchiul ticăloșiei. Pe durerea noastră în cur, las că eu chem un taxi, io chem un văr, io mă descurc cu un unchiuleț, pe descurcăroșenia noastră lipsită de empatie pentru ăia care nu au un văr, bani de taxi sau un unchi, se ridică Dragnea, Firea, găștile din administrațiile locale, hoții de la CFR, tâlharii din Parlament, monștrii de la ANAF, securiștii din presă, codoșii din corporații.

„Mi-a ars casa și soția”, scria pe cartonul bătrânului. Nouă tuturor ne arde casa și soția, dar nu ne prindem de asta. Știi de ce? Pentru că în ăștia 27 de ani am orbit complet.