Bărbatul care a făcut cinematografia invizibilă

Probabil ai ratat faza asta, în timp ce Donald Trump câștiga cursa pentru președinție, directorul de imagine Raoul Coutard a murit la vârsta de 92 de ani, marți, 8 noiembrie 2016.

E cel care a filmat 25 dintre cele mai de succes filme din Noul Val franțuzesc, de-a lungul unei cariere de 43 de ani.

Dacă îți plac pastilele hiper-referențiale făcute de Tarantino și de Wes Anderson, atunci îți place opera lui Raoul Coutard. Munca lui în cinematografie se regăsește în toată estetica artei și culturii alternative: în filtrele de pe Instagram, în clișeul fetelor-spiriduș demente și în planurile de urmărire filmate cu drona. Coutard a propagat estetica hiper-conștientă a naturalismului pus în scenă, care, în 2016, e sinonimă cu filmul.

Coutard s-a născut în 1924, într-o familie de comuniști. A abandonat chimia în favoarea războiului și s-a înrolat în Corpul de Expediții francez din Orientul Îndepărtat în 1945. Curând, s-a trezit în Indochina Franceză. Acolo a devenit fotojurnalist, iar estetica lui de documentar la foc continuu a fost influențată de energia frenetică și claustrantă a conflictului. S-a întors în Franța și a continuat să colaboreze ca freelancer cu Paris Match și Look.

A intrat în lumea filmului relativ târziu și lipsit de experiență, pe finalul anilor '50. În cele din urmă, a fost angajat de infamul producător George de Beaureguard, ca să lucreze cu un critic de film pretențios care debuta ca regizor: Jean-Luc Godard. Primul lor proiect a fost Boute de Souffle, adică Breathless, în 1960. Avea să schimbe traiectoriile contemporane ale cinematografiei și a artei filmului.

Breathless se desfășoară ca un film cu gangsteri de categorie B, doar că inversat în mod dement. E o capodoperă ad hoc, în stil punk, care azi e considerată punctul de cotitură al cinematografiei în secolul 20. A fost făcut cu un buget minuscul, iar Godard dădea pe din afară de sclipiri de geniu. A rescris „scenariul" în continuu și și-a forțat actorii și echipa să improvizeze.

Și Coutard a trebuit să se adapteze, dar și să surprindă energia procesului creativ și, cumva, s-o combine cu povestea schematică. A folosi o cameră de 35 de milimetri Caméflex Éclair, pe care-a învârtit-o pe acolo, ca un tată la un grătar în curtea din spate. Combinația de lumină naturală cu întrebuințarea filmării mișcate, „din mână", a dat naștere unei experiențe voyeuristice dezordonate. Era ceva nou, un dialect spontan, iar Coutard a fost cel care l-a surprins.

Munca lui Coutard alături de Godard, ca și cea alături de celălalt titan al Noului Val franțuzesc, Francois Truffaut, avea să producă unele dintre momentele cele mai inventive din punct de vedere vizual din istoria cinematografiei.

În Jules et Jim (1962) al lui Truffaut, camera lui insistentă ne-a făcut să ne simțim ca a patra prezență, care așteaptă să se năpustească asupra unui triunghi amoros fragil.

Planul ăsta de urmărire din Shoot the Piano Player al lui Truffaut e o culme a ingeniozității și iuțelii de mână a lui Coutard, iar, în plus, îi pune în valoare abilitatea de a se adapta cerințelor celui cu care colaborează.

În Alphaville, prim-planurile care se deslușesc treptat și întrebuințarea iluminatului stradal a pavat calea către estetica sumbră, neo-noir, din Bladerunner.

Coutard a mai înfățișat și relația amoroasă turbulentă dintre Jean-Luc Godard și actrița Anna Karina (pe vremea aceea soția lui) – cu silueta ei zveltă și privirea de porumbiță surprinsă de farurile camerei sale de filmat în stil intim. El și Godard au reușit magistral să-i traducă inteligența surprinzătoare și nicăieri nu le-a ieșit mai bine decât în Pierre le Fou (1965), cel hiperactiv și pop-art. Coutard i-a transformat pe Karina și pe partenerul ei de ecran, Jean-Paul Belmondo, în personaje de benzi desenate postmoderne.

Geniul lui Coutard a atins noi culmi în capodopera existențialist-erotică a lui Godard, Contempt. Felul în care camera lui a surprins-o pe Brigitte Bardot goală reușește să excite și să condamne în egală măsură: suntem voyeuri, pe de-o parte tragem cu ochiul, pe de alta suntem niște oaspeți bineveniți. Cumva, stilul de imagine al lui Coutard e un ecou al moravurilor fluide din film. Rămânem excitați și nesiguri, întrebându-ne ce s-a-ntâmplat.

E total genial și e lejer cea mai consistentă dintre operele lui Coutard și Godard. Arhitectura și mișcarea se amestecă într-un stil poetic, liric, înșelător de simplu. Mania din Breathless e încă acolo, dar, ca și Bardot, e atenuată și sufocată.

Într-un interviu acordat în 2012 revistei Film Comment, Coutard remarca faptul că a face film e „genul de profesie în care chiar vreau să te schimbi și asta-nseamnă că inventezi." Dacă iei doar filmele pe care le-a făcut între 1960 și 1970, ai un monument eclectic de formă, stil și gânduri schimbătoare.

Într-un fel, Coutard era directorul ideal de imagine, pentru că intuiția i-a permis nu doar să se adapteze la secvență sau la moment, ci și la oamenii prinși în momentul ăla – regizorul, actorul și unul de la figurație, care se-mpiedică.

Se intitula „un fascist de dreapta", iar pe Godard l-a făcut „fascist de stânga", dar cumva umanismul lui esențial se intersecta cu stilul didactic arogant al lui Godard și se transforma în ceva nou, proaspăt și dătător de entuziasm.

A întruchipat spiritul cinematografiei independente, a artei prin improvizație și experiment: fie pentru că a folosit un scaun rulant pe post de dolie în Breathless, sau pentru că a stăpânit la perfecție schema dementă de culori a tehnicii Techniscope.

Există mari șanse ca filmele tale preferate să fie infuzate cu hazul și spiritul lui Coutard. Cineaștii de la Scorsese la Jarmusch, de la Altman la Paul Thomas Anderson, de la Leone la Tarantino, i-au citat filmele drept influențe și, fiecare în felul său, au imitat estetica turbată a lui Coutard.

Era genul de artist al cărui spirit e la fel de prezent în Mission Impossible: Ghost Protocol, ca și în Elle al lui Paul Verhoeven. Ăsta-i un nivel rar de influență și nemurire. El e camera mișcată, privitorul invizibil.

Godard a glumit odată că „o poveste ar trebui să aibă început, mijloc și final. Dar nu neapărat în această ordine." Coutard era maestrul începuturilor și, datorită naturii meseriei sale, moartea nu pare să-l fi cimentat în vreun „final".

E la o tăietură distanță de viață. A fost un om aparte.

Traducere: Ioana Pelehatăi

Urmărește VICE pe Facebook

Mai citește despre cinematografie:
Dacă te-ai săturat de filmele românești plictisitoare, legea asta nouă schimbă lucrurile
Am vorbit cu regizoare din România ca să aflu dacă le-au discriminat bărbații
Un film în stil ceaușist, cu români preistorici, îți arată pe ce se duc banii statului