La Titu se face drive test cu cai și căruţe

La 40 de kilometri de București, în orășelul Titu, se ține în fiecare marți dimineața un târg de cai. Vin să se dea cu calul o mână de oameni vicioși, care nu fac profit, nu au bani nici să mănânce un mic la taraba din colțul tăpșanului și cred că nu își scot nici cheltuielile. Târgul e un viciu care cere să vii cu ce cal ai pe-acasă și să pleci măcar cu un cal asemănător, deși nu e obligatoriu.

Acest text e bazat pe foarte multe senzații și există posibilitatea ca multe din concluziile cu care am plecat după ce am stat de dimineață până la spartul târgului să fie greșite. Motivul e că, deși m-am fâțâit printre acești oameni ore întregi, niciunul nu a vrut să vorbească cu mine, am fost și puțin înjurat, mi-am luat amenințări cu bătaia de câteva ori, mi s-a spus să nu mai fotografiem și, în general, m-am simțit ca un extraterestru de treabă aterizat într-un Ev Mediu românesc mai dur.

Ca să înțelegi care a fost problema, mă voi referi la chestiunea prețului unui cal. Spre rușinea mea, am venit la târg bou și am plecat vacă. Marele semigreu românesc, o frumusețe de cal, cu care venise unul dintre cei doi mai șmecheri de la târg, cică ar fi fost de vânzare la șapte mii de euro, după spusele altor proprietari de cai mai binevoitori.

Cum posesorul animalului a fost unul dintre cei care m-a înjurat, n-am mai ajuns să-l întreb. Pe net însă, găsești semigreul, din surse extrem la oficiale, la până în 1 500 de euro. Am auzit de câteva ori în toate aceste ore că un cal frumos, lipițan, gri-sur, atât ar costa.

Dar, în același timp, auzeai discuții între cei care făceau tranzacții, iar sumele vehiculate erau ridicol de mici: „Patru milioane!”, „Un milion”, „Ai uitat că mai ai să-mi dai cinci milioane”, „Bine, ți-l dau așa, dar mergem și mâncăm o friptură”. Cum ar veni, „facts!”.

Senzația aferentă: dacă scotoceai în buzunarele tuturor celor prezenți la târg și puneai tot ce găseai pe o masă, nu adunai mai mult de o mie de euro. Probabilitatea de a greși cu această senzație: mare, dar, după cum vezi, mi-o asum.

Târgul începe la ora nouă în fiecare marți. Depinde și de vreme, bineînțeles. Boss-ul care venise cu vreo trei cai frumoși, între care și semigreul vedetă, când a început să picure pe la 9:30, l-a băgat imediat pe armăsar în rulotă, ca să nu-l ude ploaia și să nu răcească. În zilele de marți cu soare vin mult mai mulți oameni.

Un tip din Titu, cu figură de consilier la primărie sau văr de-al doilea al unui consilier de la primărie (senzație, precizez), bine îmbrăcat, cu gentuță borsetă Calvin Klein, geacă NY și pantofi Lacoste (posibil din angro Europa, categoria Lowcoste), și care se plimba de colo-colo, supervizând activitatea, mi-a spus că marțea trecută fuseseră mulți vânzători și mulți cai. Acum, la momentul de apogeu, pe la ora 11, au fost maximum 50 de cai.

Tipul, care nu și-a spus numele, și nici nu mi-a mai dat ocazia să-l întreb, mi-a spus totuși că el este organizatorul târgului, că același târg funcționa din cele mai vechi timpuri și mai ales pe vremea lui Ceaușescu, când de el se ocupa taică-sau, că a vrut să reînvie tradiția și, ca atare, a reînviat-o el de vreo trei ani. El a fost primul și cel mai civilizat dintre cei care m-a întrebat de sănătate și ce căutam pe acolo.

Târgul e plin de rulote și de căruțe. La ora 9, cei cu căruțe pornesc în forță să-și etaleze caii de vânzare. Rând pe rând, blochează roțile cu lanțuri, pentru a le înfrâna, iar apoi îi invită pe curioșii de pe margine să urce sus. Când se adună câte patru sau chiar șase oameni în căruță, dau bice cailor și strigă „Iiiiiiiiiiiiiiiiii!”.

Caii se opintesc și se chinuie să tragă greutatea rezultată. Ce vezi nu diferă mult de ce se întâmplă pe la cursele de mașini ilegale, unde șoferii fac paradă de calitățile bolizilor. Proprietarii vor să demonstreze că animalul lor poate să tragă greutăți fantastice, că pot să scoată căruța din noroaiele unde s-a împotmolit sau că poți face vreun traseu off-road prin pădure cu căruța plină de lemne. Cu toate roțile blocate, caii fac eforturi mari să tragă.

Demonstrația merge pe reprize scurte, menite să arate că animalul poate să degajeze căruța și s-o pună în mișcare. Un căruțaș stă la hățuri, un altul îl ajută uneori ținând calul de ham și mergând în față, uneori în combinație mai intră și câte un altul care merge pe lângă atelaj și șfichiuie ușor din bici la picioarele calului, făcându-l să tragă tare.

Căruțele fac drifturi printre privitori sau merg în linie dreaptă și, când calul obosește sau trebuie obligat să pună toată forța ca să smulgă căruța, se întâmplă fix ca la mașinile blocate în zăpadă, când vreun prieten îți spune „ia cu dreapta”. Calul zmucește într-o parte, apoi în cealaltă, până la urmă căruța o ia și calul face câțiva metri suflând greu.

După o cursă demonstrativă de genul ăsta, proprietarii îi dau jos pe voluntari și trag căruțele la locul lor, lăsând pista deschisă pentru alții care vin să-și facă numărul.

Uneori, animalele își pierd controlul și încearcă să scape de-a dreptul printre privitori și trebuie să te ferești din calea lor, în timp ce te ferești și de alte căruțe sau de caii care stau parcați și ar putea să-ți dea o perversă cu piciorul din spate.

„Hai, urcați, mă, care vreți, să facem de râs calul ăsta!”. “Hai că moare calul ăsta azi!”. Căruțașii folosesc biciul, dar nu am văzut vreo scenă sadică. Un singur cal, destul de frumos, avea după câteva curse din astea, pielea răzuită la greabăn, până la carne vie, acolo unde părea că făcuse contact mai dur cu hamul sau cu bara de lemn, dar senzația mea e că relația proprietarilor cu caii era mai degrabă tandră.

Nu știu dacă calul fusese rănit la cursă sau proprietarul venise cu el așa de acasă, pentru că stăteam lângă el când vorbea cu cineva și spunea că animalul avusese niște răni și la ureche, care îi trecuseră după ce îl îngrijise.

În general, fiecare își mână calul propriu, dar erau vreo doi tipi folosiți de mai multă lume. Un puștache rom, ferchezuit și mândru, cu pălăriuță, și un nene mai în vârstă, îmbrăcat sărăcăcios. La amândoi am văzut plăcerea de a lucra cu caii, dar m-a izbit extazul care se citea de fața moșului ori de câte ori termina cursele cu un cal sau altul. Era realmente fericit și în acele momente realizezi ce înseamnă pentru ei evenimentul ăsta obscur, ținut într-o margine de orășel, la șosea.

E greu să-ți dai seama de dinamica târgului de cai la prima vizită. Boss-ul cu semigreul părea că are o curte de admiratori la care apela din când pentru a muta calul. La prima oră, calul era expus afară. Când a început să plouă, boss-ul i-a zis unuia din galerie să-l bage în rulotă. Calul s-a înfuriat, s-a ridicat în două picioare și l-a lovit cu o copită pe respectivul.

A revenit apoi în galerie. Se ștergea de praf pe haina de piele și le spunea celorlalți care mâncau semințe că, dacă primea copita în plin, acum era mort. Avea o grijă și cu geaca lui de piele, și se plângea amuzat-îngrijorat celorlalți că monstrul putea să i-o rupă.

Mai târziu, după ce boss-ul și-a scos semigreul din rulotă și l-a pus la o căruță, ne-a aruncat cu ură un „Du-te-n pula mea, nu mai filma”, m-am dus să fac pace cu el. „Stai liniștit, a fost o glumă”, mi-a zis, dar nu a stat la vorbă, ci doar a mărturisit că semigreul avea șase sute de kilograme.

„Hai, puță! Hai, șefuță!”, strigă un altul care pornește calul. „Mânca-ți-aș pula ta și toți prietenii ei!”, se strigă la alt cal. „Fute-m-aș în cotonoaga aia pe care i-ai dat-o. Își strângea și burta-n ea de durere”, vorbesc doi oameni lângă mine. „Calul e mașină de mâncat și de făcut băligar. Îți consumă și iarna și vara”, prind o discuție între doi domni. „Poate îți iei una peste aparatul ăla de fotografiat”, ne previn doi băieți care se uită urât. „Nu mai filma, bă!”, zice un altul.

Atmosfera e încărcată de suspiciune. „Da’ de ce ați venit să filmați? Cine v-a pus să veniți? Ce vreți să scrieți?” ne zic din când în când proprietarii. După mai multe atenționări strigate în gura mare, de ajunsese să ne știe toată lumea, organizatorul a venit să ne lămurească.

„Să nu să nu vină ăia de la Protecția Animalelor. Că e unu’ de l-a filmat pe la Iași și acum are dosar și se judecă”. Pare o adunare a unei caste închise, deloc dispuse să înțeleagă că târgul ar putea fi interesant și pentru altfel de oameni.

Singurul care a fost de treabă este Florin, o matahală din București – ca să vezi! – care a venit cu un lipițan frumos și vrea să-l vândă. “…sau mai fac un schimb”. Unul din galeria de gură cască strigă tare să auzim și noi „Ăsta duce caii la abator!”. Florin nu se supără. „Nu mai merg abatoarele”, zice amical. Ne lasă să facem poze cu el și cu Prințul, lipițanul lui, în vârstă de patru ani.

Mai târziu, dă lipițanul pe o iapă, aș zice identică, dar fără coadă. Îl întreb de preț și ne zice, bineînțeles, că a luat-o cu 60 de milioane, dar că, de fapt, a dat masculul și a mai fost o diferență de preț, pe care nu e clar dacă a primit-o sau a achitat-o. Îi facem o poză lângă achiziție și el zice „1 500 de euro și io bonus”. Un alt tip de treabă e un nene care se recomandă Ministrul, tot din București. El îl are de vânzare pe Zoro, tot cu 60 de milioane.

În marginea tăpșanului, se pusese, bineînțeles, și un cort, unde întreprinzătorul local încingea un grătar pentru mici. Am avut o revelație observând cât de puțini clienți au avut în cele patru ore ale târgului, deși erau vreo două, trei sute de oameni la târg. Asta însemna că oamenii pur și simplu nu aveau bani și nu-și permiteau să mănânce mici. Era un semn că prețurile alea de 1 500 de euro pe cal erau o glumă.

Mai toți oamenii erau prost îmbrăcați și mă întrebam care e rostul profund al acestui târg. Dacă vii doar cu calul și nu ai ban de un mic, de ce mai vii? Dacă vii cu un cal și pleci cu un alt cal, de ce mai vii? Cum îți acoperi costurile, mâncarea animalului, care, după ce m-am documentat pe Internet, poate să înghită fân de vreo două mii de lei pe lună? Cum acoperi transportul? Care e rațiunea?

Din nou, senzația mea era că am nimerit de fapt în mijlocul unui cerc de oameni vicioși, pentru care nu contează nimic altceva decât să vină marți de marți, să aibă un cal, să-l umple de transpirație din jumătate în jumătate de oră, să trăiască într-un film al lor la care nu ai acces dacă nu știi bucuria asta veche, ancestrală, de a te măsura cu animalul.

Am asistat la o ciorovăială cu jigniri pe un cal, purtată într-un amestec de română și romani, iar când învoiala s-a încheiat, pe bani puțini, pentru că auzeam de sumele acelea ridicole, de patru sau două milioane, tot ce-a contat a fost momentul când unul dintre dealeri i-a strâns mâna celuilalt și a insistat să meargă la mese, „să mănânce o friptură”.

Făcuseră probabil o învoială pe mai nimic, dar, iarăși, a contat momentul special al împăcării, care dădea un sens onorabil acestei afaceri nonafaceri. Și, pe la 12, când târgul s-a spart, am plecat și noi, lăsând în urmă acest spectacol al sărăciei mândre.

Călărește și articolele astea:
Am mâncat cur de cal în Kazahstan
Ponei Shetland!
Hot Dog și tatuaje cu henna la „cea mai prestigioasă” cursă de cai din Europa