Viața de casieriță e plină de bețivi, hoți și abuzuri

În 2012, m-am angajat ca vânzătoare în Renesse, un orășel mic din Olanda, unde m-am născut. Nu aveam aspirați profesionale de casieriță, dar îmi planificasem un an de pauză, în care să pot dormi până târziu și să mă uit la televizor cât vreau. Părinților nu li s-a părut o idee foarte bună.

Am aplicat pentru job și am fost angajată imediat. Am început să lucrez de luni: să scanez produse, să cântăresc legume și să vând tutun. Cât de greu ar putea fi un job ca ăsta?

Când mă gândesc cât de încrezătoare eram când m-am angajat, îmi vine să râd. Habar n-aveam cât de multe rahaturi trebuie să îndure casierițele. Deși, trebuie să recunosc că experiențele mele nu se compară cu ce povești am mai auzit din alte orașe.

Renesse e un loc special, un oraș mic lângă mare, unde mulți locuitori se întrețin din turism. Supermarketul unde am lucrat eu depindea aproape în totalitate de turiști, în special tineri, care fără părinți, consumă mult alcool. De atunci, lucrurile s-au schimbat, iar acum orașul e mai mult vizitat de familii, dar pe-atunci aveam de-a face cu un flux constant de idioți.

În primele două săptămâni, am apucat să-mi cunosc mai bine orașul natal. Știam cine era alcoolic și ce băutură prefera, care erau persoanele în vârstă care încercau să furișeze brânză în tărăbuțele lor și ce clienți făceau aceleași glume în fiecare săptămână și se așteptau să râd de fiecare dată.

Am descoperit imediat că oamenii te consideră destul de proastă dacă te angajezi ca vânzătoare. În fiecare zi primeam comentarii de genul: „Deci lucrezi aici? Ce părere au părinții tăi despre asta?" Cineva chiar mi-a strigat odată în față: „Ar fi trebuit să fii mai atentă la școală și să înveți o profesie", pentru că a simțit că sunt prea brutală cu produsele lor. Pe lângă asta, multor clienți li se părea complet normal să comenteze la adresa aspectului meu fizic, fără să fie întrebați: „Ești o fată atât de drăguță. De ce ți-ai pus cercel în ureche?"

Îmi aduc foarte bine aminte de un episod la sfârșitul unei zile interminabile, când una dintre colegele mele a ajutat o clientă care credea că și-a pus geanta printre produse, pe banda rulantă. Pentru că nu își găsea geanta, ea s-a panicat și în loc să o caute cum trebuie, ea a acuzat-o pe colega mea că i-a furat geanta: „Dă-mi-o înapoi, fato, știu că e la tine. Nu încerca s-o ascunzi." Iar fix când voia să-l cheme pe șeful nostru, un băiat de la coadă i-a atras atenția că portofelul ei era în coșul de cumpărături.

Nu aveam parte de prea mult respect nici din partea turiștilor. O colegă de-a mea a încercat odată să ajute un client care căuta un bancomat. „Am și eu ochi, curvă canceroasă", i-a spus el după ce ea nu i-a vândut țigări. După care a amenințat-o că o omoară și când a ieșit afară, a spart un geam.

Astea erau episoade cu care mă descurcam. Mă enervau, dar aveam noroc că puteam să mă descarc cu doi colegi minunați (unul dintre ei chiar a făcut și o pagină de Facebook pentru casieri, Frustrations of Cashiers, unde mulți casieri intrau ca să facă haz de necaz.) Împreună, noi eram ca cei trei muschetari.

Câteodată, mai mult îmi venea să plâng decât să râd, dar atât timp cât aveam cu cine să vorbesc în pauza de masă, mă simțeam mai bine. Pauza de masă era esențială în zilele când oamenii țipau la mine pentru că refuzam să le vând alcool („Fă, tu vrei să-mi strici vacanța?") sau clienți care vorbeau despre mine ca și cum nu-i auzeam („Nu e foarte rapidă, nu? Probabil crede că nu ne grăbim nicăieri").

Deseori am prins oameni care furau, mai ales la raionul de dulciuri, unde își îndesau buzunarele cu de toate. A fost și mai absurd când am prins un polițist care a desfăcut o bomboană. El s-a apărat cu replica clasică: „Am luat doar una!"

Încă nu știu dacă să mă bucur sau să-mi pare rău că nu am lucrat în ziua istorică, în care două persoane s-au futut în parcare. Când au refuzat să-și continue partida în altă parte, una dintre colegele mele a aruncat o găleată cu apă rece, care i-a mai domolit.

Câteodată situația scăpa de sub control. Un turist beat m-a apucat de sân, în timp ce eu scanam conservele cu fasole. De abia m-am abținut să nu curăț tejgheaua cu el, în schimb i-am luat mâna de pe mine. „Domnule, nu mă simt flatată că m-ați pipăit. Vă rog să vă păstrați mâinile departe de mine", am spus eu. Dar el a mai încercat încă o dată. Bărbatul ăla a fost dat afară din magazin. Clienții care stăteau la coadă se uitau ca niște oi, ca și cum ar fi fost ceva normal.

În total, am lucrat acolo cam opt luni. La sfârșitul acelei perioade, am rămas cu un zâmbet forțat pe față, iar noaptea visam sunetul de la casa de marcat și clienți care uitau să-și cântărească fructele sau legumele. Am hotărât să-mi dau demisia pentru că jobul ăla mă transforma într-o persoană acră.

Înainte să mă angajez la supermarket, mereu am fost politicoasă cu personalul, dar de atunci sunt și mai drăguță. Vă rog să țineți minte că nu e ok să ai pretenții de un serviciu impecabil când te porți de tot rahatul cu persoana care îți oferă acel serviciu.

Traducere: Diana Pintilie