E clar că întrebările despre gen și identitate sunt din ce în ce mai importante în zilele noastre – cel puțin mai importante decât ieri și, să sperăm, mai puțin importante decât mâine. Dar, de cele mai multe ori, când deschidem discuții pe aceste teme în public, vorbim din prisma mărturiilor, și nu analitic sau academic; mult prea des o facem din perspectivă personală și nu din perspectivă istorică. Dacă ți-aș spune că persoanele transgender au existat dintotdeauna? Dacă ți-aș putea dovedi că identitățile trans au peste patru mii de ani vechime? Dacă aș pune arhivele și expertiza istorică în mâinile celor care sunt direct interesați de subiect?
Publicitate
VICE a vorbit despre asta cu Lexie, activistă transgender, istoric de artă, proprietară a contului de Instagram @aggresively_trans și autoarea cărții History of genres: a guide to understanding and defending transidentities, publicată de Editions Marabout.VICE: Dacă unele persoane consideră identitățile transgender un curent trecător, asta e din cauză că aceste discuții ocupă tot mai mult loc în dezbaterile publice. Ești de acord cu această observație?
Lexie: Cumva, da. Prezența e foarte importantă, bineînțeles, dar tot e foarte constrânsă de anumite subiecte și anumite perspective și abordări. Nu vedem persoane trans, vedem ce le interesează pe persoanele cis cu privire la persoanele trans. În presa din Franța, majoritatea articolelor sunt despre sinucideri și asasinări sau tranziții șocante. Presa crede că spune lucruri care nu s-au mai spus, când, de fapt, oferă aceleași stereotipuri din anii 1980. Deși avem tot mai multă vizibilitate, aceasta nu e întotdeauna bună. Nu ne putem mulțumi cu: „Persoanele trans sunt tot mai vizibile, gata, am câștigat lupta”.Cum ți-a influențat experiența de istoric de artă deconstrucția și reconstrucția propriei identități?
Am știut din liceu că voiam să merg la École du Louvre din Paris. Voiam să fiu o Lara Croft care caută artefacte străvechi. De fapt, Lara Croft e o distrugătoare de morminte și artefacte, ce păcat! Am făcut trei ani de Istoria Artei și m-am specializat în antropologie. Aveam deja întrebări despre mine, dar am devenit conștientă de identitatea mea trans la École du Louvre. N-am spus nimănui pe atunci, pentru că mediul social era groaznic. Mi-am afirmat identitatea în comunitatea de cercetare, unde cu toții ne întrebam: cum e organizată o societate? Ce lasă ea în urmă? La Istoria Artei, am analizat în special artiștii de elită, iar la școala Louvre am văzut doar două artiste, în rest doar bărbați. Atunci am început să îmi doresc să analizez identitățile trans prin filtrul academic.
Lexie: Cumva, da. Prezența e foarte importantă, bineînțeles, dar tot e foarte constrânsă de anumite subiecte și anumite perspective și abordări. Nu vedem persoane trans, vedem ce le interesează pe persoanele cis cu privire la persoanele trans. În presa din Franța, majoritatea articolelor sunt despre sinucideri și asasinări sau tranziții șocante. Presa crede că spune lucruri care nu s-au mai spus, când, de fapt, oferă aceleași stereotipuri din anii 1980. Deși avem tot mai multă vizibilitate, aceasta nu e întotdeauna bună. Nu ne putem mulțumi cu: „Persoanele trans sunt tot mai vizibile, gata, am câștigat lupta”.Cum ți-a influențat experiența de istoric de artă deconstrucția și reconstrucția propriei identități?
Am știut din liceu că voiam să merg la École du Louvre din Paris. Voiam să fiu o Lara Croft care caută artefacte străvechi. De fapt, Lara Croft e o distrugătoare de morminte și artefacte, ce păcat! Am făcut trei ani de Istoria Artei și m-am specializat în antropologie. Aveam deja întrebări despre mine, dar am devenit conștientă de identitatea mea trans la École du Louvre. N-am spus nimănui pe atunci, pentru că mediul social era groaznic. Mi-am afirmat identitatea în comunitatea de cercetare, unde cu toții ne întrebam: cum e organizată o societate? Ce lasă ea în urmă? La Istoria Artei, am analizat în special artiștii de elită, iar la școala Louvre am văzut doar două artiste, în rest doar bărbați. Atunci am început să îmi doresc să analizez identitățile trans prin filtrul academic.
Publicitate
E o nebunie, pentru că, practic, tocmai lipsa de informații și obstacolele te-au ajutat să dezvălui prezența a ceva nou, atât în experiența ta personală, cât și în cadrul societății...
Da, am început să mă întreb unde sunt artiștii queer? Unde sunt femeile? Studiem multe personalități istorice despre care se știa că sunt queer și le spunem poveștile ca pe niște anecdote. Dar identitatea lor nu e analizată din punct de vedere istoric. E o perspectivă foarte patriarhală. În același timp, la școala Louvre am studiat artele din Africa, am înțeles fragmentarea culturală, mitologia complexă, relația cu strămoșii, iar asta mi-a permis să deconstruiesc centrismul european și o grămadă de clișee.Cum se manifestă aceste lacune în istorie, printr-o lipsă de indicii?
Mereu m-a fascinat chestiunea arhivelor, e fundamentală. Mulți cercetători au pus degetul pe lucruri care dovedesc prezența trans în istorie, dar n-au știut să le interpreteze. Ca să-mi scriu cartea, a trebuit să recitesc arhivele dintr-o perspectivă nouă, din perspectiva unei persoane direct preocupate de subiect. Când perspectivele sunt variate, domeniul de cercetare se extinde. Așa s-a întâmplat și atunci când studiile despre colonizare și rasă au început să fie analizate de cercetători de culoare. Nu înțeleg de ce nu realizăm că cercetarea va beneficia de cât mai multe perspective diferite. În Istoria Artei, ni se spune mereu că trebuie să fim obiectivi, dar obiectivitatea nu există.
Da, am început să mă întreb unde sunt artiștii queer? Unde sunt femeile? Studiem multe personalități istorice despre care se știa că sunt queer și le spunem poveștile ca pe niște anecdote. Dar identitatea lor nu e analizată din punct de vedere istoric. E o perspectivă foarte patriarhală. În același timp, la școala Louvre am studiat artele din Africa, am înțeles fragmentarea culturală, mitologia complexă, relația cu strămoșii, iar asta mi-a permis să deconstruiesc centrismul european și o grămadă de clișee.Cum se manifestă aceste lacune în istorie, printr-o lipsă de indicii?
Mereu m-a fascinat chestiunea arhivelor, e fundamentală. Mulți cercetători au pus degetul pe lucruri care dovedesc prezența trans în istorie, dar n-au știut să le interpreteze. Ca să-mi scriu cartea, a trebuit să recitesc arhivele dintr-o perspectivă nouă, din perspectiva unei persoane direct preocupate de subiect. Când perspectivele sunt variate, domeniul de cercetare se extinde. Așa s-a întâmplat și atunci când studiile despre colonizare și rasă au început să fie analizate de cercetători de culoare. Nu înțeleg de ce nu realizăm că cercetarea va beneficia de cât mai multe perspective diferite. În Istoria Artei, ni se spune mereu că trebuie să fim obiectivi, dar obiectivitatea nu există.
Publicitate
Se poate spune că a existat un proces voluntar pentru a face invizibilă identitatea trans în istorie?
Da, clar, dar nu peste tot. În Occident, n-a fost vorba de un sistem. Am pierdut urme și am interpretat greșit anumite arhive. De exemplu, cazul lui Eleanor Rykener, o lucrătoare sexuală din Londra secolului 14. N-a ajuns în proces la tribunal din cauză că era trans, ci din cauză că își sodomiza clienții. Tribunalul a luat în considerare numele ei de la naștere (John), cât și identitatea ei (Eleanor). Există și în biserica creștină sfinți transgender. Iar în călătoria lor spre sfințenie, tranziția de la un gen la altul e percepută ca extrem de pozitivă, pentru că îi aduce mai aproape de fluiditatea de gen a îngerilor, printre alte argumente teologice.Există locuri în lume unde procesul ăsta de a face persoanelor trans invizibile a devenit un sistem?
Cel mai clar s-a întâmplat în contextul colonial. În Africa, printre Lugbara, misionarii au schimbat termenul care exprima identitatea trans prin asocierea lui cu o definiție diabolică. În Asia și Pacific, s-a întâmplat diferit. Acolo, persoanele trans erau privite ca fiind blânde, gentile și pasive. Deci în aceste regiuni a avut loc o fetișizare și o hipersexualizare a identității trans. Toate aceste dinamici, deși diferite, au avut același rezultat: dispariția dinamicilor culturale care au fost înlocuite de binaritatea occidentală.
Da, clar, dar nu peste tot. În Occident, n-a fost vorba de un sistem. Am pierdut urme și am interpretat greșit anumite arhive. De exemplu, cazul lui Eleanor Rykener, o lucrătoare sexuală din Londra secolului 14. N-a ajuns în proces la tribunal din cauză că era trans, ci din cauză că își sodomiza clienții. Tribunalul a luat în considerare numele ei de la naștere (John), cât și identitatea ei (Eleanor). Există și în biserica creștină sfinți transgender. Iar în călătoria lor spre sfințenie, tranziția de la un gen la altul e percepută ca extrem de pozitivă, pentru că îi aduce mai aproape de fluiditatea de gen a îngerilor, printre alte argumente teologice.Există locuri în lume unde procesul ăsta de a face persoanelor trans invizibile a devenit un sistem?
Cel mai clar s-a întâmplat în contextul colonial. În Africa, printre Lugbara, misionarii au schimbat termenul care exprima identitatea trans prin asocierea lui cu o definiție diabolică. În Asia și Pacific, s-a întâmplat diferit. Acolo, persoanele trans erau privite ca fiind blânde, gentile și pasive. Deci în aceste regiuni a avut loc o fetișizare și o hipersexualizare a identității trans. Toate aceste dinamici, deși diferite, au avut același rezultat: dispariția dinamicilor culturale care au fost înlocuite de binaritatea occidentală.
Publicitate
De ce a fost necesar ca procesul de colonizare să reducă acest spectru la două genuri, masculin și feminin?
Mișcarea asta s-a bazat pe contextul științific care promova eugenia și ierarhizarea rasială. Diversitatea culturilor și a relațiilor dintre genuri era considerată o degenerare, o fantezie a unei societăți considerată inferioară din punct de vedere uman și intelectual. Iar în Europa era o ordine binară, curată și rațională, în acord cu natura, cum se credea pe atunci. Raționalismul, una dintre obsesiile Europei din secolul 18 până azi, era și este, din păcate, bazat pe o lipsă de cunoștințe și materiale (mai ales în ce privea studiul cromozomilor și a hormonilor).Care e locul persoanelor transgender în istorie?
În multe grupuri culturale, e un loc care a fost identificat și evaluat. De exemplu, în cadrul populației Zulu, din Africa de Sud a zilelor noastre, persoanele trans erau asociate cu lumea spirituală, mistică, dar și cu lumea luptătorilor. Deși binaritatea era majoritară, excepțiile erau considerate ceva magic și minunat, nu o eroare, cum sunt considerate azi.În ce măsură crezi că istoria e un instrument militant și politic?
Devine un instrument militant pentru că, la bază, e o realitate factuală, care poate fi verificată. Nu e nicio dezbatere, vorbim de surse sigure. Trebuie doar să te informezi, să le citești. Am văzut la conferințe ce putere au dovezile istorice. Îi lasă pe toți muți, sunt de neoprit. Iar faptul că sunt napolitană mă conectează mult cu acest trecut. Cele două regiuni din Occident unde prezența trans e un sistem sunt Albania cu Burrnesh (virginele sub jurământ) și Napoli cu Femminielli.
Mișcarea asta s-a bazat pe contextul științific care promova eugenia și ierarhizarea rasială. Diversitatea culturilor și a relațiilor dintre genuri era considerată o degenerare, o fantezie a unei societăți considerată inferioară din punct de vedere uman și intelectual. Iar în Europa era o ordine binară, curată și rațională, în acord cu natura, cum se credea pe atunci. Raționalismul, una dintre obsesiile Europei din secolul 18 până azi, era și este, din păcate, bazat pe o lipsă de cunoștințe și materiale (mai ales în ce privea studiul cromozomilor și a hormonilor).Care e locul persoanelor transgender în istorie?
În multe grupuri culturale, e un loc care a fost identificat și evaluat. De exemplu, în cadrul populației Zulu, din Africa de Sud a zilelor noastre, persoanele trans erau asociate cu lumea spirituală, mistică, dar și cu lumea luptătorilor. Deși binaritatea era majoritară, excepțiile erau considerate ceva magic și minunat, nu o eroare, cum sunt considerate azi.În ce măsură crezi că istoria e un instrument militant și politic?
Devine un instrument militant pentru că, la bază, e o realitate factuală, care poate fi verificată. Nu e nicio dezbatere, vorbim de surse sigure. Trebuie doar să te informezi, să le citești. Am văzut la conferințe ce putere au dovezile istorice. Îi lasă pe toți muți, sunt de neoprit. Iar faptul că sunt napolitană mă conectează mult cu acest trecut. Cele două regiuni din Occident unde prezența trans e un sistem sunt Albania cu Burrnesh (virginele sub jurământ) și Napoli cu Femminielli.
Publicitate
Ce vrei să spui?
În Occident există o teamă mare să nu ne pierdem rădăcinile iudeo-creștine. E foarte util să arătăm că ca aceste rădăcini au inclus și identități trans. E obositor că trebuie să mă lupt ca să exist, să găsesc dovezi că am aparținut acestor sisteme vechi și să le arăt oamenilor că aceste sisteme sunt mai flexibile decât credeau ei.Când am căutat pe Google istoria identităților trans, primul rezultat a fost Magnus Hirschfeld în 1920. Dar în cartea ta, tu arăți foarte clar că identitățile trans au peste patru mii de ani vechime. Cum explici această discrepanță?
Hirschfeld nu reprezintă începutul identităților trans, e începutul recunoașterii existențelor trans de către persoanele cisgender. Hirschfeld se ocupa cu medicina. Era un chirurg care făcea experimente și, din acest motiv, avea în clinica lui din Berlin multe persoane trans. Dar nu se concentra pe hormoni sau cromozomi, ci pe organele genitale. Hirschfeld considera vaginoplastia necesară. Deci, practic, nu făcea decât să continue standardizarea biologică din Europa de la sfârșitul secolului 18. Era printre cei care considerau identitatea trans o boală ce putea fi schimbată prin operație de schimbare de sex.Ar trebui să existe istorici și cercetători queer ca să dezgropăm istoria identităților trans?
Da. Trebuie să le facem loc în domeniul cercetării, e esențial. Asta va schimba totul.
În Occident există o teamă mare să nu ne pierdem rădăcinile iudeo-creștine. E foarte util să arătăm că ca aceste rădăcini au inclus și identități trans. E obositor că trebuie să mă lupt ca să exist, să găsesc dovezi că am aparținut acestor sisteme vechi și să le arăt oamenilor că aceste sisteme sunt mai flexibile decât credeau ei.Când am căutat pe Google istoria identităților trans, primul rezultat a fost Magnus Hirschfeld în 1920. Dar în cartea ta, tu arăți foarte clar că identitățile trans au peste patru mii de ani vechime. Cum explici această discrepanță?
Hirschfeld nu reprezintă începutul identităților trans, e începutul recunoașterii existențelor trans de către persoanele cisgender. Hirschfeld se ocupa cu medicina. Era un chirurg care făcea experimente și, din acest motiv, avea în clinica lui din Berlin multe persoane trans. Dar nu se concentra pe hormoni sau cromozomi, ci pe organele genitale. Hirschfeld considera vaginoplastia necesară. Deci, practic, nu făcea decât să continue standardizarea biologică din Europa de la sfârșitul secolului 18. Era printre cei care considerau identitatea trans o boală ce putea fi schimbată prin operație de schimbare de sex.Ar trebui să existe istorici și cercetători queer ca să dezgropăm istoria identităților trans?
Da. Trebuie să le facem loc în domeniul cercetării, e esențial. Asta va schimba totul.
Publicitate
Ca să înțelegi mai clar istoria identității trans, Lexie îți recomandă să citești cărțile de mai jos:
- „Fluid genres: from Joan of Arc to trans saints”, de Clovis Maillet (Arkhe, 2020)
- „Sex defectors: crossing the boundaries of gender”, de Emmanuel Beautbatie (La Decouverte, 2021)
- „Stone Butch Blues”, de Leslie Feinberg (1993, Hystériques et Associées, 2019)
- Monique Wittig (Les Guérillères), ALOK (conceptul de alb), Julia Serano (despre feminitatea trans).Articolul a apărut inițial în VICE Belgia.