10 lucruri pe care să le înveți despre viață din comedia acidă a lui Fran Lebowitz de pe Netflix

Într-un amplu și recent interviu pentru The New York Magazine, Fran Lebowitz zice o chestie interesantă despre Martin Scorsese: „Marty nu simte vreodată că a terminat ceva. Practic, dacă nu i s-ar fi dat și altceva de făcut, și acum ar fi lucrat la Taxi Driver”. Din acest motiv, după ce a terminat primul documentar, Marty i-a propus să mai facă unul. Iar Fran a fost de părere că: „Dacă cineva ar face două documentare despre cineva, altcineva decât George Washington, aș ridica o sprânceană. Fiind vorba despre mine, le-aș ridica pe amândouă.”

Totuși, l-au făcut. În fond, ce fel de mizantrop descreierat trebuie să fii să-l refuzi pe Martin Scorsese atunci când te roagă să mai facă un film despre tine?! Să-l refuzi așa, cu sânge rece, știind că Marty are 78 de ani și e în grupa de risc? Tocmai d-aia îmi vine să încep firesc și – în cel mai lucrativ sens al cuvântului – constructiv cu începutul.     

1. Pretend It’s a City e un follow-up la Public Speaking (pus la cale tot de Martin Scorsese, în 2010). În sine, informația nu e neapărat relevantă (fiind, altminteri, ceea ce în New York se cheamă common knowledge). Dar, pur și simplu pentru context, mi se pare esențial de subliniat că Public Speaking e un documentar HBO cum încă se făcea atunci, cu o durată de o oră și 24 de minute, iar Pretend It’s a City e o miniserie Netflix cum se face acum, cu o durată de trei ore și 23 de minute. Cele două produse fiind, mai mult sau mai puțin, the same. Dacă înțelegi unde bat. 

2. „Fran Lebowitz is the patron saint of staying at home and doing nothing” (The New Yorker, aprilie 2020). În limba română, chestia asta nu sună atât de bine ca în engleză. Dar, tot așa, pentru o mai bună înțelegere a contextului (pandemie, streaming, audiență), aș încerca să traduc adaptând astfel: Fran Lebowitz e sfânta patroană a statului acasă, făcând binging pe Netflix.

Practic, ceea ce nu a reușit cu Public Speaking i-a ieșit lui Marty acum, cu Pretend It's a City: a făcut din Fran Lebowitz, care inițial era un personaj iconic profund newyorkez, un subiect de conversație global. Iar după buzz-ul ăla din social media, acum toată planeta simte nevoia să aibă o părere despre Fran Lebowitz. Ceea ce, altminteri, ar fi fost complet nefiresc pentru o scriitoare a cărei ultimă carte (Mr. Chas and Lisa Sue Meet the Pandas) a fost publicată în 1994. 

3. În altă ordine de idei, Fran Lebowitz e dovada vie că în acest moment pe Netflix există și personaje vii și interesante. 

4. Pe de altă parte, Lebowitz are 70 de ani și pare că descinde nemijlocit dintr-o epocă în care oamenii (mai exact: oamenii și mizantropii) erau normali la cap. Și mai exact: dintr-o perioadă neobișnuit de serenă, ultima din istoria umanității, în care un reprezentant al speciei homo sapiens putea purta o discuție în contradictoriu cu un seamăn de-al său fără ca asta să implice un block pe Facebook, un telefon la poliție sau o asigurare medicală.

În episodul al cincilea, intitulat „Department of Sports & Health”, Lebowitz reușește performanța de a nu fi de acord cu niciunul dintre enunțurile emise de regizorul Spike Lee. Lăsând însă neobișnuita impresie că, în paralel cu această polemică ireconciliabilă, ar fi capabilă să scoată oricând din teșcherea o caserolă cu cinci humentaschi cu vanilie, din care să-i ofere lui Spike Lee doi.        

5. E în egală măsură exotic și reconfortant (n-am zis niciun moment „aspirațional”, întrucât azi nu se mai pot face nici feminisme, nici minorități sexuale fără social media) să vezi că există în 2021 o scriitoare care nu are telefon mobil. Nu are laptop. Nu are wi-fi. Nu deține organ pentru tehnologie, fiind mult mai interesată să cumpere cărți (după ultimele estimări, deține cam 12 mii de volume). Și e remarcabil cum, în aceste condiții de minimalism tehnologic aproape ridicol (OK, măcar are televizor), Lebowitz reușește să fie atât de informată și conectată la lumea de dincolo de biblioteca aia căreia îi zice „apartament”.

Altfel, a povestit într-un interviu că fiica unei prietene s-a oferit într-o zi să-i aducă un iPhone și să-i arate cum funcționează. Iar Fran i-a tăiat-o după cum urmează: „Faptul că nu am un iPhone nu e întâmplător. Știu că telefoanele astea există. Dar e ca atunci când nu ai copii: nu e un accident că nu-i ai”. Pentru grupurile de mămici de pe WhatsApp, acest tip de argumentație are o singură demunire: blasfemie. Pură blasfemie. Personal, exult. 

6. N-am mai văzut un asemenea full flavor de la Mad Man încoace. „Fumez, așa că în ultimii 40 de ani orice persoană pe care o cunosc crede că sunt în categoria de risc” (The New Yorker, aprilie 2020). Ca fapt divers: Fran Lebowitz, care fumează de la 12 ani și, atenție, nu se omoară deloc după iarbă, bate spre două pachete pe zi. Marlboro roșu, din câte-am înțeles, nu că tutunul n-ar dăuna grav sănătății în celelalte 99 la sută dintre cazuri.

7. Țigări, cizme de cowboy, blugi clasici, cămașă albă, sacou de la Anderson & Sheppard. Asta e uniforma. „Prima oară când i-am rugat pe cei de la Anderson & Sheppard să-mi facă un costum au zis că nu. Nu m-au refuzat neapărat pe mine, în special. Au zis că nu fac costume pentru femei. Că e suficient că au îmbrăcat o singură femeie – și că aia a fost Marlene Dietrich” (Financial Times, noiembrie 2020).

În cele din urmă, au cedat, firește, iar acum o îmbracă pe Lebowitz gratis. „Într-o seară am cinat cu Martin Scorsese și purtam un sacou subțire, din bumbac, de la Anderson & Sheppard. Iar Marty, care a fost întotdeauna foarte interesat de haine, m-a întrebat de unde-l am. I-am zis, iar acum se îmbracă și el tot de acolo. Așa că uneori când ieșim în oraș îl întreb «Auzi, Marty, ce-ai de gând să porți în seara asta?» Să nu ne trezim că suntem îmbrăcați la fel.”  

8. Fran Lebowitz: „New York nu e niciodată plictisitor”, zice în documentarul de pe Netflix. O cred. Mă și enervează, recunosc, întrucât eu încă n-am fost acolo și am certitudinea că nici n-o să ajung prea curând. Dar am pus pe listă următoarele locații (în sensul corect al cuvântului, întrucât acolo s-a filmat): Panorama of the City of New York, macheta aia uriașă a orașului din Muzeul Queens, situat în Parcul Flushing Meadows-Corona; Library Way, pe Strada 41, cea cu citate pe trotuar; Village Vanguard, celebrul club de jazz încă deschis în Greenwich Village; Max’s Kansas City de pe Park Avenue South, fostul club de noapte frecventat de David Bowie, Patti Smith sau Robert Mapplethorpe, unde acum funcționează o cafenea intitulată Fraiche Maxx.

Din păcate, așa numita Grill Room în care s-au executat interviurile cu Martin Scorsese e inaccesibilă publicului larg. E una dintre încăperile unui club privat dotat inclusiv cu o sală de teatru care se numește The Players. E localizat undeva în Gramercy Park și, ca amănunt imobiliar premium, a fost deschis de către Edwin Booth, un renumit actor shakespearian din secolul 19. Atât de renumit încât și-a permis să cumpere la New York, în 1888, un conac construit în 1847. 

9. Apropo de The Players: poate ai observat că Fran pare că vorbește cu Marty (în semi-amorsă), dar se uită la altcineva. E ușor confuz, mai ales când Marty râde (ceea ce se întâmplă la 98 la sută dintre enunțurile interlocutoarei). Dar e și perfect explicabil: pe celălalt scaun stătea Ted Griffin, producătorul miniseriei în speță. Ted Griffin fiind și coproducător la The Wolf of Wall Street. Pentru că lumea e indiscutabil mică. Practic, mă mir că n-a intrat și Leo di Caprio într-un cadru, complet accidental, știi ce zic, să dea „săru’mâna” și să plece. 

10. N-ai cum să fii de acord cu ea în absolut tot ce zice. Chiar și atunci când o nimerește la fix cu sarcasmul și empatia, în sensul că, uite, săracii newyorkezi au și ei probleme cu căldura, așa cum, ce să vezi, avem și noi aici, în capitala noastră care se preface că e un oraș. În fond, noi nu prea avem ocazia să mai punem o haină Anderson & Sheppard pe noi când temperatura scade sub pragul psihologic de 19 grade lângă cuptorul de la aragaz.

Și, oricum, să fiu sincer până la capăt, la mijloc sunt niște artificii de regie, care oferă o foarte periculoasă iluzie de optică. Uitându-te la Fran Lebowitz, cu râsul lui Marty pe fundal, râsul ăla susținut, constructiv și imperturbabil, de președinte de fan club, ai impresia că poți scăpa spunând aproape orice, dacă o faci cu suficientă inteligență și umor. Că poți scăpa fără să fii linșat. Dar, sincer, știm cu toții că azi, în 2021, asta nu mai e deloc adevărat.

Dragoș Vasile e jurnalist de cursă lungă, a lucrat la Evenimentul Zilei și Jurnalul Național, precum și la Academia Cațavencu. De șapte ani e producătorul emisiunii Apropo TV. Vede un film în fiecare zi.